Scantei din uitare - 11

In loc de incheiere, spre alt inceput

(o noua marturisire)

Se povesteste ca un bunic si-a intrebat, intr-o zi, nepotul:
- Ce vei face cand vei creste mare?
- Voi termina liceul. - a raspuns nepotul.
- Si apoi ? - a continuat bunicul.
- Voi urma o facultate.
- Si apoi ?
- Ma voi casatori.
- Si apoi ?
- Voi creste copii si voi ajunge om la casa mea.
- Si apoi ?
- Voi imbatrani si voi muri.
- Si apoi ?
Nepotul nu a mai stiut ce sa raspunda. L-a invatat bunicul sau.

     Zguduitoare intrebare.     
Am redat aceasta mica povestioara gasita, in perioada mea "de inceputuri" in ale spiritualitatii, impreuna cu meditatia lui Blaise Pascal deoarece prin ea am aflat si raspunsul, sau raspunsurile, la intrabarile existentiale care au urmat "vriei". 

     Dupa trecerea in rezerva, prin demisie, am inceput demersurile pentru infiintarea unei societati comerciale, impreuna cu un prieten. Am trecut de faza "socului" care cuprinsese intreaga familie, pentru gestul facut si, fara a da prea multe explicatii, m-am "lansat spre viitor". Doar "viata merge inainte!".

     Desi nu mi-a reprosat niciodata nimic, vedeam cat de greu ii venea sotiei sa faca fata situatiei. Copiii, prea mici sa inteleaga, nu aveau nici o reactie.
Nu ma interesa "restul lumii".
In aroganta si mandria pe care, inca, le aveam si in concordanta cu planurile pe care le facusem, totul era "O.K.". Eram, insa, pornit pe cei care "ma obligasera" sa fac saltul neverosimil si "imi jurasem" sa nu raman dator. In inchipuirea mea, eu eram perfect.

     Ceva, totusi, nu era in regula.
Asa cum am mai spus-o, nu eram linistit, nu ma satisfaceau demersurile si actiunile "civile", relatiile si incurajarile din partea cunoscutilor. Si nici judecatile lor. Pentru mine, arsita interioara se tot adancea ca si nesiguranta care ma cuprindea tot mai mult.
Asa am ajuns sa-mi pun marea intrebare existentiala: "ce se intampla cu noi (cu mine, in special) cand murim ?".
Am incercat, fara succes, sa-mi contruiesc propriul meu raspuns.

     In scurt timp criza s-a acutizat si, parca manat de ceva (sau cineva), am inceput sa caut raspunsuri. Dintr-o mai veche "experienta", legata de increderea in oameni, am ocolit "traditionalele" confesari si ritualuri (care, oricum, nu ma "atinsesera" pana la acea data, cu toate ca, la indemnul unor prieteni, am fost cununati religios de o ruda a lor, preot greco-catolic). 

     Intamplator sau nu, am gasit intr-o librarie un stand cu literatura "mai deo-sebita". Incet, cu teama si discretie, am intrat in contact cu vanzatoarea care, fara prea multe intrebari, dupa "destainuirile" mele atipice, mi-a pus la dispozitie, gratuit, cateva carti.
Sincer, am ramas surprins de gestul ei. Nu ma cunostea dar, cu toate acestea, nu s-a temut sa ma "ajute". Asa am citit, pentru prima data in viata despre "Istoria crestinismului", despre Dumitru Cornilescu si Teodor Popescu, despre Richard  Wurmbrand si, incurajat tot de ea, am inceput sa citesc "Biblia sau Sfanta Scriptura". Peste un timp, m-a invitat sa vizitez un loc unde se adunau cateva persoane si unde participa si ea.

      Pentru linistea tuturor, nu voi face "reclama" nici unui cult.

      Cert este ca, dupa intalnirea cu acei oameni si dupa "clarificarea" vis-a-vis de ceea ce insemnau, la acea data si pentru mine, asa-zisii sectari, ceva a inceput sa se schimbe, mai ales dupa "o intalnire", intr-un vis, cu "tabloul care-mi clarifica intrebarea chinuitoare de mai sus". 
Si dupa ce, citind tot mai mult Sfanta Scriptura, am inteles importanta mesajului transmis de Sfantul apostol Pavel in "Intaia epistola catre Corinteni", capitolul 15, versetul 19:

"Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea in Hristos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii!" (http://www.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/corinteni-1/15/)

Din acel moment nu m-am mai temut, niciodata, de intrebarea "si apoi?".

  



      

Scantei din uitare - 10

“ Ca ai cazut nu are nici o importanta deoarece numai modul in care te ridici conteaza” – Nelson Mandela

 Salt in "vrie" ... spre viata  

        Nu voi aminti prea multe detalii din scurta mea perioada in „Intelligence”. Nu ca nu as avea ce spune. Dar s-au scris (si, din pacate, se scriu) foarte multe, unele "pe bune", altele din pura carteala iar eu mi-am propus, macar de aceasta data, sa-mi respect juramantul.

Urmarind in 27 iulie ac, ziua cand mi-am „notat” randurile ce urmeaza (dupa „eludarea” caietului „de ciorne”), pe postul national de televiziune „Mostenirea clansestina”, in reluare, am avut ocazia sa-l ascult pe distinsul profesor si istoric Cristian Troncota abordand problema sensibila a „Razboiului secret EST-VEST”, cum de altfel a facut-o si istoricul american Lerry L. Watts. Mai mult decat au spus-o domniile lor, ca si multi alti specialisti in domeniu, eu nu pot comenta. Am ramas doar la gradul de capitan, fara pretentii de analist sau istoric.

        Cert este ca la data intrarii mele in S.R.I., departe de a gasi acea atmosfera de „serviciu democrat in slujba tarii”, m-am lovit de multele si, din pacate, inerentele „chichite” politico-organizatorice si „mosteniri ale trecutului”.

Ca serviciu nou infiintat, cu cadre preluate din vechile structuri comuniste, am gasit colegii, in majoritate, tracasati de „sabia lui …”, amenintati de spectrul „restructurarii” (adica excluderii din sistem). 

Am gasit, de asemenea, tineri absolventi care se laudau cu „actiuni” impotriva „antirevolutionarilor”, din timpul mineriadelor (aici intrand partidele „istorice” care, chipurile, actionasera antinational, fiind nevoie de respectivele metode „corectionale”).

Si multe alte aspecte care nu tineau, catusi de putin, de sarcina principala pentru care, credeam eu, trebuia sa existe acest serviciu.

        Inainte de a continua, trebuie sa amintesc si o chestiune personala, „de suflet”.

Daca pana in 1989 am fost un ateu convins (si eram gata sa „elimin” pe oricine m-ar fi incurcat cu credinta si religia, fapt pentru care nici nu am oficiat, la casatorie, cununia religioasa), dupa „evenimente” (asa cum am spus si cu alta ocazie, pentru mine revolutia s-a terminat pe 22 decembrie 1989), ceva m-a apasa, ceva ma cerceta, nu-mi dadea pace. Asa am inceput sa caut, in toate directiile posibile si un remediu pentru suflet, nu doar pentru afirmare profesionala. Asta se intampla, bineinteles, in ascuns, deoarece „nu dadea bine” (credeam eu) unui ofiter de informatii.

        In aceasta perioada de existenta si cautare, mi-am impus cateva principii.

        Mai intai sa nu mai accept orice, ca in trecut. Si am inceput sa citesc tot ce nu se putea citi „in epoca”. „Operatiunea Autonomus” de Ivon Porter, „Istoria stalinismului in Romania” de Victor Frunza si „Istoria romanilor de la origini pana in zilele noastre” de Vlad Georgescu au fost principalele „surse” pe care le-am folosit spre „reorientare”. Asa am aflat foarte multe detalii despre trecutul, inca hulit, al Monarhiei si partidelor democratice (si ce pacat ca noi, inca, nu intelegeam si nu intelegem ce importanta era prezenta Regelui Mihai si a celor trei exponenti ai democratiei C. Coposu, I. Ratiu sau R. Campeanu pe scena politica).

        Apoi, mi-am impus sa asigur „protectie totala” celor cu care voi lucra.

Pe sectorul de responsabilitate, sursele mele erau cvasi-cunoscute. Ca urmare, mi-am asigurat „colaborarea” unor persoane, cu potential, dar cu asigurarea expresa ca „nimeni nu va cunoaste colaborarea noastra. O voi duce in mormat!”.

        Mi-am impus, apoi, sa nu aduc informatii doar „la comanda”. Ma saturasem de vanat informatii „anticeausiste”, fapt pentru care am devenit impartial. Tin minte ca, la un moment dat, am fost pe primul loc in obtinerea informatiilor pentru o formatiune anume, chiar daca ele erau total atipice, adica vizau proaspata conducere „democratica”.

        Mi-am impus sa nu citesc numai „saptamanalul de capatai" (nu vreau sa fac reclama) cum se intampla, din pacate la marea majoritate a colegilor. Proapata aparitie a lui I. Ratiu, "Zig-Zag" si alte aparitii anticomuniste mi-au marcat lectura acelor timpuri.

       Mi-am propus sa aflu cat mai mult despre masonerie care, atunci, era un potential pericol. Sau asa ni se spoia noua imaginea.

        In acelasi timp m-am incrancenat sa lupt cu sistemul care, din pacate, avea „derapajele” lui politice, despre care nu voi intra in detalii, ci voi expune doar o "speta", cu care m-am confruntat ulterior „sfarsitului”. Dar cazul nu este singular ci doar „confirma regula”.

Din motive necunoscute pentru „tot prostul”, o cladire importanta din oras s-a transformat in sediul unui „personaj” de top, care nu avea nimic de a face cu siguranta nationala. Ci cu "potente" politico-economice. Nu mica mi-a fost surprinderea cand, trecand prin zona, mi-am vazut fostii colegi pazind „cu sarg si importanta” cladirea respectiva.

          

         Cert este ca in aceasta scurta perioada, de aproape doi ani si jumatate, trecand peste problemele organizatorice si de definire, ca structura nou infiintata, activitatea mea s-a concentrat spre o zona de importanta strategica unde, din pacate, concluziile celor doi specialisti amintiti la inceput sunt, si pentru timpul prezent, mai mult decat veridice.

Si tot din pacate, nu pot uita ca "momentul" meu era marcat mai mult de "tinte" irelevante, obiective personale si multa, multa "foame". De inavutire.

        In timp, tinandu-ma de treaba pentru care cerusem sa intru in sistem, am fost promovat, chiar daca doar imi incepusem completarea studiilor (ca in orice sistem militar, simpla absolvire a scoalii de 3 ani nu oferea posibilitati de avansare spre gradele "superioare"). Tocmai "ratasem" intrarea la A.N.I. (la fara frecventa) si, dupa o intrevedere "de soc" cu sefii, m-am inscris la o universitate particulara. Conta obtinerea diplomei de licenta. Eram capitan, fara studii superioare, pe functie de colonel. 

Probabil ca si acest lucru a "contat" in activitatea viitoare, mai bine zis in antamarea "vriei" in care urma, benevol, sa intru.

        Aceasta "vrie" insinuata in timp, periculoasa si distrugatoare,  poate a fost pregatita si de "impasul" financiar cu care m-am confruntat la inceputul celui de-al doilea an de facultate.

Oricum, nu acesta a fost motivul principal, nici "neconcordantele" pe care le gaseam in desfasurarea activitatii specifice.

         Doua motive, de integritate si principialitate m-au determinat sa fac "saltul" final.

Primul, poate o intelegere gresita, din partea mea, a ordinului, se referea tocmai la ce promisesem eu „surselor” cu care lucram.

Cert este ca la plecarea mea, nu am dat nici un contact, nimanui.

Al doila priveste un caz important, tocmai pe zona despre care aminteam la inceput si pe care-l initiasem cu mari sperante.

Intre altele, trebuie sa amintesc faptul ca in anul 1993, pentru o luna si ceva, am fost lasat inlocuitor la comanda biroului, chiar daca omologii mei erau si mai mari in grad si cu studii superioare. Poate si acest lucru a „cantarit” la deznodamantul care urma.

Aveam, deci un caz avizat si „cu perspectiva” care, analizat de esalonul superior, se cerea "rezolvat". Adica trebuia sa se ajunga la rezultatul scontat. Corect si principial, pentru a nu intra in „aria” altui coleg, am solicitat sprijinul acestuia, prin „potentialul informativ” pe care-l avea. Desi planul era aprobat, desi masurile fusesera acceptate, colegul meu, colonel cu studii si caruia, in perioada „interimatului”, ii cerusem raportul, nu a vrut sa ma ajute. Sub nici o forma. La fel cum pe nimeni „de sus” nu a interesat posibilul meu insucces. Asta si pentru ca, probabil, devenisem un disident, intr-un anumit fel. Sau, poate, pentru ca in acele timpuri, erau mai importante afacerile personale, pe care sistemul le facea posibile si relatiile „de amicitie” dintre „cei vechi”.

Si cum „termenul-limita” se apropia iar „esalonul superior” cerea rezultate, m-am trezit in ipostaza urmatoare: ori ma declar neputincios si atunci trebuia sa suport consecintele (retrogradare din functie, cu tot „tacamul”, credeam eu si, cu siguranta, asa ar fi fost), ori … plec.

        Mi-am dat demisia la 1 februarie 1994, motivand constituirea unei societati comerciale, calitate inccompatibila cu cea de ofiter.

Ceea ce am si facut, dar fara sa ma „lansez” cu adevarat in afaceri.

        La 15 februarie 1994  a venit si ordinul de trecere in rezerva.

        Dupa 22 de ani cariera militara, inceputa dintr-un oportunism copilaresc, se termina aproape in acelasi mod, din orgoliu, poate gresit.

Debusolat, dezorientat si, mai ales, apasat de „greutatea” la care-mi supusesem familia, imi faceam calculele. Abia acum.

In aceasta „criza”, penuria spirituala s-a adancit si am inceput sa caut si mai mult o iesire.

Nu ma vedeam intorcandu-ma si cerand, ispasit clementa. Chiar imi aduc aminte ca in primavara eram programat la examenul de grad, sens in care se emisese si ordinul de rigoare. Mult mai tarziu, pentru ca dosarul de cadre nu ajunsese acolo unde-i era locul, aveam sa ma confrunt cu una din cele mai grele situatii de „rezervist”. O dezinformare si manipulare „prieteneasca” m-a facut sa pierd cel putin doua oportunitati ivite in existenta mea civila. Insa nu este momentul sa vorbesc, acum, despre aceasta.

        Cautam, deci, o iesire.

        Se spune ca atunci cand Dumnezeu inchide o usa, deschide o fereastra.

Nu stiam in acele momente, post-demisie, ce importanta putea avea (si poate avea) prezenta lui Dumnezeu in viata cuiva.

Dar  sa n-o mai lugesc!

        La o luna dupa plecarea din sistem, am cunoscut pe cineva care mi-a vorbit de CINEVA.

Apoi surprinzator, dar nu din intamplare, am intrat in contact cu un fost coleg de la primul meu loc de munca. Cunoscandu-ma si ascultandu-mi „povestea”, m-a luat „sub aripa lui” (daca pot spune asa), initiindu-ma in „tainele spiritualitatii”. Asa mi-a prezentat si acel „Drum Roman” de care am amintit in alta postare.

Si viata mea s-a schimbat. Total si in bine. Nu material, caci renuntasem la „avantajele carierei militare” iar de afaceri (asa cum ele se conturau, cu alcool si tutun) nu prea ma mai interesa, dupa ce cunoscusem ce inseamna viata adevarata.

        Intreaga mea existenta a cunoscut un alt drum, o alta directie, o alta tinta, o alta speranta si apiratie. Un ALT INCEPUT, spre ADEVARATA VIATA.

        

Scantei din uitare - 9

"Esentialul este nu sa traiesti, ci sa traiesti cum trebuie." - Platon

                                                      Captiv in plasa “DOR” - ului

(democratia originala romaneasca)

           Un film din "trecut" folosea citatul de mai sus, in interpretarea unui cunoscut actor-revolutionar dar sub o alta forma: "Important este sa treci frumos prin viata, in orice imprejurare". 

Nu stiu cat si cum a tradus el maxima "platonica", dar in acel decembrie a ramas de proverb, cu indemnul "fa-te ca lucrezi!".

           Paralela este mai mult decat relevanta, pentru tot ce a urmat si traim.

           Am lasat, asadar, caietul in care-mi facusem cateva mici adnotari (stransesem cateva amintiri din acele timpuri).  Nu ca ar fi irelevante cele scrise acolo. Dar s-au scris prea multe si nu s-a facut nimic pentru aflarea adevarului care, din pacate, ramane o simpla intrebare retorica: "Ce este adevarul?".

        Dupa acea "noapte de cosmar", dupa ce am trecut prin doua stadii, diametral opuse, ale "existentei decembriste", dupa ce am vazut, la propriu, moartea cu ochii, nu m-am socat, nu am "deraiat" psihic dar m-am schimbat.

De fapt m-au schimbat imprejurarile, ordinele contradictorii si, nu in ultimul rand, cei care au ajuns la putere.

        O perioada am ramas langa comandantul CMJ, asa cum primisem ultimul ordin de la sefii mei centrali care, dupa 26 nu mi-au mai transmis nimic. Am aflat, ulterior, ca acest fapt se datora “redistribuirii” activitatii noastre si subordonarea ei, direct, M.Ap.N.

Apoi, comandantul m-a anuntat ca fusesem mutat comandant de pluton la o unitate din apropierea Bucurestilui.

Trebuie sa amintesc, aici, ca seful G.P. Brasov imi propusese sa trec « la ei ». Cei doi tineri cu care ma intalnisem in "noaptea cea mai lunga" si cu care m-am vazut ulterior pe holurile CFSN local, imi propusesera sa ajung la Internele locale.

        Eu doream sa ajung acasa.

Ca urmare, in acord cu comandantul CMJ, cel care era aproape sa ma condamne la moarte, am hotarat sa plec in audienta la Bucuresti, la unitatea de unde se transmisese ordinul de mutare.

Un ofiter de la cadre m-a intampinat si mi-a transmis :

"Daca in 24 ore nu esti la unitate, te trecem in rezerva".

Raspunsul meu a fost transant :

"Cum ati trecut o intreaga Securitate in rezerva, ce importanta mai are un om ".

Precizand ca nu voi face raport pentru trecerea in rezerva si nici nu voi accepta acel ordin de mutare, despre care am subliniat: "daca eram mutat undeva in zona Moldovei, nu era nici o problema. Vreti sa ma linseze, dupa cele petrecute in Bucuresti ?", m-am intors la Brasov si, ulterior am ajuns acasa. Ca rezervist.

        Un an si jumatate m-am acomodat cu civilia.

Imbracasem haina militara ca elev, la 14 ani iar acum, dupa aproape 20 (cu liceul, bineinteles), eram civil.

Imi aduc aminte ca perioada respectiva a fost una de "consolidare", pentru mine.  

La societatea unde m-am angajat, liderul de sindicat al sectorului era "foc si para" impotriva securistilor. La fel si un important sef de sector care, cel putin un trimestru, a facut tot ce a putut pentru a ma discredita si a ma face "somer ".

Ulterior, cu ambii am ajuns la o asemenea realatie ca ne puteam considera vechi amici, seful de sector devenindu-mi chiar prieten, pana la decesul survenit acum cativa ani, in conditii discutabile.

M-am integrat destul de bine, consideram eu, fapt ce avea sa fie un "ascendent " pentru ceea ce va urma.

Nu pot uita, in acea perioada, trista prestatie a fostilor mei colegi "de breasla", care mai de care mai timorati, dezorientati, debusolati de situatie si, astfel, foarte usor de manipulat..

"Si daca trebuie sa muncesti in viata civila, nu te poti descurca ?", am gratulat un "omolog", pe cand incerca sa-mi povesteasca ce greu este sa fi "in  aer". Sigur, mai tarziu a ajuns intr-unul din serviciile de profil, uitand pe unde a trecut. 

De fapt, toti fostii mei colegi cunoscuti s-au "redistribuit". Unii au trecut la M.Ap.N, unii la noile structuri ale Internelor (celebra "Doi si un sfert"), altii la alte structuri nou create.

        Eu am ramas civil. Dar un civil dezamagit.

De la schimbarea "directiei", adica trecerea la democratie, am urmarit foarte atent ce se intampla. Asa am vazut atrocitatile de la Tg. Mures si impotenta functionala a noului sistem invechit de compromisurile facute incepand cu 23 decembrie.

Apoi, putin mai tarziu, m-a dezgustat total sloganul distrugator "Noi muncim, nu gandim" care a dus, distrugator, la exodul intelectualitatii, de fapt, actul de nastere al "democratiei originale romaneasti".

A urmat, logic, dezgustul produs de "dezordinea controlata" cu interes, pentru obstructionarea relansarii partidelor "istorice" si a miscarii promonarhiste.

Probabil ca au mai fost si alte "subiecte", dar nu le mai tin minte.

        In acea perioada oscilam intre doua extreme.

Pe de oparte, imi parea rau ca nu "plecasem".

La trecerea in rezerva, am mers la Bucuresti, la "Cadrele" M.Ap.N. pentru a-mi ridica adeverinta de echivalarea studiilor, conform legislatiei in vigoare. Asa am cunoscut cativa omologi, aflati in aceeasi situatie cu mine, care isi facusera, deja, "traseul". Unul m-a si invitat sa plec cu ei.

"Se cauta « fosti », mi-a spus el,  indicandu-mi doua, ba chiar trei tari "interesate".

Am ramas "acasa".

Dorinta mea era slujesc tarii.

Am ales, asadar, sa ma adresez  persoanelor competente pentru a fi angajat in noul serviciu informativ care, tocmai, se crease.    

        Prima incercare a suferit un esec.

Comandantul de atunci al sectieila care aplicasem, ofiter superior M.Ap.N., nu suferea C.I.-stii. Fosti.

        Mai tarziu, intalnindu-ma cu un fost coleg de breasla, acum ofiter cu protectia, am inaintat un raport conducerii si astfel, dupa un an si jumatate de "civilie", am fost primit si eu in randul cadrelor Serviciului Roman de Informatii, in septembrie 1991.    

                                                                 Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)

Scantei din uitare - 8

"Pana la un punct realitatea e mai putin rea decat imaginatia. Dar de la punctul acela incolo, un detaliu real, un gest, o privire, sunt mai rele tocmai pentru ca exprima ceea ce imaginatia nu poate inventa." - Marin Preda

Executand…(u-ma) „Radu cel Frumos”

          Reantors la Brasov, m-am pregatit sa-l primesc pe directionalul care urma sa-mi verifice activitatea din primul an, „CI-stul meu”, adica primul cu care intrasem in contact, ca ofiter, acum ajuns „sus” dar ramanand, asa cum aveam sa aflu, protectorul meu.

          O fraza-cheie m-a urmarit si mi-a ramas intiparita, ca o premonitie la ceea ce urma. Incercand sa-mi motivez "atitudinea", imi amintesc de ea, cand am raportat, la "judecata":

"Sotia nu vrea sa se mute. Mi-a argumentat, foarte clar ca ea nu se va putea descurca intre straini, cu doi copii mici, daca mi se va intampla ceva."

Acest raspuns, poate, a avut impact desi atunci nu stiam cat de aproape era de adevar. Oricum, era sa mi se intample ceva iar mutarea s-a facut, mult mai tarziu, dar nu ca ofiter si nu in Brasov.

        Nu este relevanta vizita de control si evaluare ci concluzia pe care mi-a transmis-o:

„Ai gresit.”, mi-a spus el.” Trebuia sa vorbesti cu mine de toate problemele tale, de serviciu si personale si rezolvam, cumva, problema ta”, a incheiat dupa ce m-am „spovedit” inaintea lui cu tot ce ma durea, mai putin realitatea internarii. Eram, totusi, ofiter C.I.

La finalul vizitei de aproape o saptamana, mi s-a confesat:

„Vezi ca s-a propus mutarea ta acasa, in ianuarie. Ai sa primesti, la sedinta de partid din decembrie, „vot de blam cu avertisment”, dar s-a aprobat si mutarea. Mai asteapta putin”.

        A plecat pe 14 decembrie, fara sa „scape” nimic din ceea ce urma sa se intample (daca stia ceva) si nu ne-am mai vazut decat o singura data, in fuga, intamplator,  in orasul natal, unde am ajuns, intr-adevar dupa 1990. Dar in alte conditii, functii si conjuncturi.

        Rememorand acel moment, nu pot uita „o chestiune singulara”, prezenta (exact in acea saptamana, de control si evaluare) unui fost coleg de curs, venit in concediu si care a dorit expres sa ma vada. Ne-am vazut in scurt si atat. Ca nu i-am acordat foarte mare atentie, atunci, este de la sine inteles, data fiind „situatia” in care ,ma gaseam, cu „seful pe cap”. Poate am gresit. Oricum, drumurile noastre s-au despartit din acea luna.

Ulterior, el a ajuns sus, o personalitate eu, doar un simplu cetatean. Ma bucur, sincer, pentru ascensiunea realizata. Iar pentru faptul ca nu m-a putut ajuta atunci cand am avut nevoie si l-am „deranjat”, nu-i port pica. Asta este viata. A fost una dintre „erorile si scaparile” drumului meu.

        Sambata, 16 decembrie, imi propusesem sa plec acasa dar, deoarece abia fusesem in concediu medical, am amanat. Am ramas la niste cunostinte peste noapte.

        Duminica, pe 17, am trecut pe la unitate, asa cum faceam ori de cate ori ramanean in week-end-uri in Brasov.

“Tov. capitan, va cauta insistent Bucurestiul! Dati telefon ca e foarte urgent ! » mi-a transmis ofiterul de serviciu.

Intrand in birou, mi-am sunat seful care, culmea, era “pe receptie”.

Fara alte detalii mi-a ordonat:

“Nu te misti de langa telefon. Urmeaza sa primesti un telefon foarte important’’. Si a inchis.

        Dimineata a trecut in liniste. Mi-am sunat familia si diferitele cunostinte si colegi pentru a afla ceva. Nimicuri.

Masa de pranz am servit-o cu o "aprobare" speciala de 15 minute.

Si, iarasi, paza langa telefon, fara a sti ce se petrece.

        Spre seara, un apel singular si urgent transmitea ordinul :

« EXECUTATI RADU CEL FRUMOS ! » si avertiza ca, din acel moment, in toata tara, toata armata, militia si securitatea intra sub incidenta alarmei de lupta partiala, ca urmare a "evenimentelor" de la Timisoara.

        Ce se intamplase la Timisoara ?

Am incercat sa aflu detalii de la colegul si prietenul meu bacauan, pe care l-am sunat imediat, dupa ce am confirmat la bucuresti, primirea indicativului.

“Niste huligani au trecut la devastarea Timisoarei, iar la granita cu ungurii se intampla ceva’’ imi amintesc ca mi-a spus el, dar fara prea mare siguranta.

        Ce a fost este cu totul altceva si, formal, se cunoaste.

        Pentru mine urma o saptamana de foc, la care nici numa gandeam, asa cum cred ca nici vreun simplu coleg de-al meu, indiferent din ce structura, nu se gandea.

Ce stiau sefii, este alta problema. Mai ales daca dam crezare « Quintei sparte ».

        Am intrat in dispozitivul de lupta al Centrului Militar Brasov. Si a inceput misterioasa "saptamana a patimilor romanilor".

        A trecut aproape un sfert de veac de atunci. Multe lucruri s-au sters din memorie, pentru ca este normal sa si uitam pierzand, astfel, "sansa" de a ma "desavarsi" si ca "memorialist".

Au ramas doar aceste « scantei din uitare ».

Scantei din uitare

          Nu pot afirma ca am, cu siguranta, o insiruire clara a “intamplarilor” din acele zile. Asa cum spuneam, a trecut prea mult timp iar ceea ce era mai bine intiparit, fapte, date, nume si detalii, s-a pierdut intr-un caiet ratacit prin strainatate, dupa “iesirea definitiva” din sistem si “renasterea” mea. Asa am crezut, in acel moment, ca este cel mai bine.

        Imi aduc aminte, astfel, ca dupa sosirea cadrelor si stabilirea "turelor", la un moment dat cativa ofiteri imi spuneau ca-i scuipa lumea in troleu.

I-am sugerat comandantului sa impuna deplasarea doar in haine civile.

       Imi amintesc de un ofiter cu grad foarte mare care, venind de la o sedinta operativa, la partid, a cerut sa vorbeasca la Bucuresti de la telefonul guvernamental al unitatii.

La iesirea din birou a spus ca insusi ministrul a aprobat "planul de masuri" pentru restabilirea ordinii, asa ca totul este legal.

        Ma numar printre cei care, in acea saptamana, deplasandu-ne in judetul Brasov, am numarat peste 20 de autoturisme Lada (Jiguli) care se deplasau dinspre Sibiu spre Brasov. In masini se aflau doar cate una sau doua persoane si nu se vedeau bagajele corespunzatoare.

Raportand sefului direct, acesta mi-a spus ca s-a luat masura ca turistii straini sa fie indreptati si dirijati catre granita. Noi eram in centrul tarii.

        Intre altele, imi mai amintesc ordinul expres de a nu folosi armamentul si munitia din dotare.

        Si-mi mai amintesc ca se formasera grupe operative unde erau prezenti toti reprezentantii comandamentelor de la « centru », in frunte cu cei ai Consiliului Politic Superior al M.Ap.N. Surprinzatoare (dar nu pentru mine care luasem contact cu activitatea respectiva, pe cand activam in CMJ) si inedita ar putea parea si prezenta coordonatorilor D.I.A. cu care m-am intalnit si "intretinut" personal. 

        In acea saptamana am pendulat intre Brasov si Covasna, dar nu gaseam raspuns la intrebarea care ma macinau, cu adevarat : "ce se intampla la Timisoara ?". Raspunsul oficial nu ma multumea.

Am gasit un radio vechi, la magazie si l-am luat in birou. Pana la "executare" mi-am permis sa ascult occidentul, pentru a ma clarifica.

Nu pot uita mirarea unei persoane cu care eram in relatii apropiate care, intrand si auzind ce ascultam a ramas mai mult decat surprins.

        Ziua acelui miting « de pomina » m-a gasit in Sfantu Gheorghe unde trebuia sa asist la sedinta de partid in care trebuia "infierata" diversiunea Timisoara.

Asa s-a si intamplat, majoritatea participantilor solidarizandu-se cu conducerea superioara de partid si de stat si cu masurile intreprinse in acea zona.

Spre seara, era planificat si acolo un miting care, dupa scenariul din Bucuresti s-a transformat in « inceputul sfarsitului ».

La CMJ Covasna toti erau consternati si speriati de ceea ce se intampla in capitala.

In Brasov, seara, revolutionarii din fata sediului Judetenei de partid erau inconjurati de militari. Nu se tragea, iar civilii dadeau ceai cald soldatilor si le puneau flori in tevile automatelor.

        O amintire « speciala » este cea legata de vreme.

Intre 11 si 18 decembrie peste Brasov fusese un ger de "crapau pietrele", cu zapada corespunzatoare.

Din 19 si pana in 21, zapada s-a topit, gerul s-a “ostoit” iar in 22, dupa “fuga” lumea “sarbatorea la costum” eliberarea.

Toata lumea afirma “Dumnezeu este cu Romania”. 

        In dimineata zilei de 22 armata (cel putin la nivelul CMJ Brasov) era reticenta la "democratie" si de partea represorilor.

Asta pana la anuntul disparitiei minsitrului. Acesta a fost, perceputia mea, momentul "intoarcerii armelor".

Cu cateva minute inainte, manifestantii de la Ghimbav si platforma Bartolomeu, oprindu-se in fata sediului a inceput sa huiduie vazand, inca, lozincile cu propaganda comunista. Un ofiter superior, injurand, a dat ordin militarilor ca, in caz ca se apropie de cladire civilii, sa se traga. Acelasi ofiter, auzind comunicatul TV de acuzare a ministrului a "intors-o" cu 180 grade.

"Milea nu s-a sinucis", a strigat el. "Jos Ceausescu", si-a aratat el dispozitia revolutionara.

Ca eu am sugerat (sau am fost pe acolo si eu) sa fie date jos lozincile, nu are importanta.

Important este ca, in toata armata, acela a fost « momentul critic ».

        Inainte de a mi se « taia » legatura telefonica cu sefii din Bucuresti care, cu o noapte inainte ma apostrofasera ca « nici nu stiu ce se intampla in capitala », dar nu ma avertizasera si nici nu-mi dadusera o cat de mica orientare, am mai avut un contact sporadic sau doua, de lucru. Apoi a trebuit sa ma "adaptez" noii situatii, pana cand, dupa aproape executata mea arestare, am primit ordin sa nu ma misc de langa comandant care, din acel moment, devenea seful meu.

        Sporadic, sau nu, aparitia masinilor inmatriculate in strainatate, imediat dupa pranz, nu consideram ca poate insemna altceva decat "victorie".

Chiar daca incepusera, deja, dezinformarile.

Ba ca apa era otravita, ba ca vin trupe din strainatate, cu elicoptere, sa-l apere pe "fugar", ba ca... dar cate nu s-au zvonit si intamplat, fara violenta, pana in seara acelei ultime-prime zile de (a)normalitate!

        Aceasta este, de fapt, si ultima amintire, pe care nu o voi uita cat voi mai trai: "noaptea cea mai lunga" dintre 22 spre 23 decembrie.

Fiind chemat la Judeteana, unde era sediul G.P. Brasov, mi s-au dat cateva sarcini exprese, intre care si tinerea legaturii cu consiliul local al FSN.

Prezentandu-ma acolo, in uniforma, am fost intampinat de doi tineri civili care m-au intrebat "ce si cum".

Declinandu-mi identitatea si calitatea, inclusiv faptul ca sunt C.I.-st, am fost intrebat daca « sunt cu revolutia sau impotriva ei ».

"Daca sunt aici, inseamna ca sunt de partea voastra", am raspuns cu sinceritate primind, de altfel, si o brasarda tricolora pe brat, pe care am purtat-o pana la « arestare ». Eram revolutionar ?

Ce am facut in seara aceea a ramas confuz, mai ales ca am vazut cu ochii mei tineri "ciuruiti" pentru ca venisera, asa cum cerea TVR-ul, "sa apere revolutia". Parca am si "confiscat" un pistol in "marea de aparatori" refugiati in sediu, sub tirul "teroriat", de la un tanar care era gata-gata sa produca un dezastru.

Cert este ca dupa intoarcerea la CMJ, pentru ca fusesem "filat" si plecasem cu aprobare, dar cu o masina civila, m-am trezit cu o "grupa de executie" care, intrand brusc in birou m-a « arestat ». Eram terorist ?

Cateva momente am si stat cu un pistol la tampla (nu stiu daca avea sau nu cartus pe teava). Fara sa schitez vreun gest (m-ar fi costat viata), mi-am sigilat fisetul in care a ramas si banderola de revolutionar si m-am « executat » ordinelor comandantului care, el insusi, venise sa ma aresteze.

Mai tarziu, la el in birou, deruland "evenimentul" si-a dat seama ca a gresit, mai ales ca toata noaptea dialogaseram prin telefonul "special" de la garzi.

"Credeti ca daca m-ati fi impuscat ajungeati general ?”, mai tin minte ca l-am intrebat, inainte de a-si schimba atitudinea si “sentimentele” fata de mine.

Ulterior, m-a ajutat in foarte multe lucruri, inclusiv pentru a ajunge acasa.

        Era, insa, o alta "speta", un alt drum, care mi se inchidea in orizontul tulbure care se nastea pentru Romania.

                                                                                                                                                                   Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)

Scantei din uitare - 7

„Viața însăși este magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă s-o trăiești ca pe ceva magic.“ - Albert Einstein

Traversand anul 1989,  „Anul Sarpelui”

Inainte de a „avansa” in povestea mea si a aborda anul 1989 trebuie sa fac cateva precizari. Poate neesentiale, dar trebuie facute.

Am inceput anul cu o petrecere, pe cinste, la restaurantul hotelului „Aro”, unde am sarbatorit „trecerea”. Cred ca nici unul dintre sutele de participanti la acel Revelion nu se gandea cat de complicat va fi acest an al „Sarpelui de pamant” (dupa zodiacul chinezesc).

Apoi, ca urmare a „scaparilor organizatorice” m-am trezit ca-mi incep activitatea doar din amintiri si teorie (adica ceea ce invatasem la curs). Nu am dat prea mare importanta modului cum mi s-a predat functia (mai bine zis cum nu mi s-a predat) si acest fapt avea sa ma „coste”.

Intrand in „comunitatea C.I.-stilor brasoveni” speram sa ajung si eu cat mai repede „in elita”. Am si incercat sa acced la „varf”, dorind sa-i ofer sotiei un atu, prin achizitionarea unei case "la curte". Doar ca am facut greseala sa ma adresez sefului. Acesta mi-a replicat sec:

„Est ofiter de securitate. Trebuie sa te descurci si tu singur, doar esti la Centrul Militar”.

Cat despre noii colegi, asa cum aveam sa aflu mai tarziu, fiecare avea povestea lui, realizarile si lipsurile inerente, relatiile, motivatiile si, nu in ultimul rand, viata asa cum o concepea fiecare.

        In fine, chiar daca as fi cunoscut zodiacul chinezesc, asa cum se cunoaste astazi, nici atunci nu as fi putut anticipa cine este „Sarpele” si ce influenta va avea el asupra mea, a tarii si a lumii. Nu a putut o Securitate intreaga.

Am inceput un nou an cu planuri si vise „marete” si cu dorinta de a ajunge, cu adevarat, la activitatea pe care o dorisem atat de mult. Cu amintirea cursului si cu nazuinte spre „Centru” asa cum, probabil, fiecare „cadru” tinteste.

Nu pot uita ca, de cate ori aveam trecere prin zona Batistei, priveam avid ferestrele acoperite cu draperii groase unde, aproape permanent,  generali (consideram eu, privindu-i) din diferitele structuri ale DSS-ului, scrutand spre oriunde, isi „adunau gandurile” si concepeau „sublime” lovituri de spionaj si contraspionaj in durul si complexul „razboi rece” pornit de „imperialismul in descompunere” (sau asta era doar inchipuirea mea de proaspat securist cu vise si planuri de marire).

A venit, deci, anul 1989, anul profundelor schimbari europene, mondiale si, tragic, al schimbarii totale care avea sa ma afecteze si pe mine la sfarsitul lui. Pana atunci, insa, cateva „incidente de principialitate” aveau sa ma marcheze hotarandu-mi soarta intr-un mod nu tocmai ortodox.

Primul a fost in luna martie cand, in Secuime, se serba a nu stiu cata comemorare a revolutionarului maghiar I.N. Ca la orice actiune de sorginte iredentista, toate fortele Securitatii erau comasate pe „zona”. Avand in responsabilitate si cateva unitati din jud. Covasna seful meu direct, col. …, s-a deplasat la Brasov pentru a asigura blocarea oricaror incercari de manifestare pro-maghiara. Se zvonise ca , cu ocazia acelei zile de comemorare, in S.G. vor fi declansate sirenele de alarma. Cum responsabilitatea administrarii si coordonarii acestora revenea Apararii civile, trebuia sa se verifice si sa se contracareze orice actiune ostila. La ordinul sefului, am luat legatura, telefonic, cu Statul Major judetean, pentru clarificari, masuri si dispozitii.

Telefonic, deci, sefii locali mi-au confirmat ca nu se va produce nici un eveniment nedorit si ca va fi liniste (existau unele informatii pro producere, dar se „linistisera apele”). Am comunicat acest lucru sefului meu direct.

Nu stiu ce si cum si-a notat acesta in agenda sa de lucru.

Cert este ca, intr-o buna zi, nu foarte tarziu de "eveniment" sunt sunat pe firul „scurt” si interpelat de ofiterul de serviciu al Directiei:

„ Capitane, esti cautat de seful Directiei!”.

        Total derutat, am aflat ca, intre timp, sediul securitatii Covasna fierbea. Apoi, incetul cu incetul s-a facut limpede in mintea mea.

La Partid, sus, foarte sus, se raportase ca la S.G. comemorarea se va face „cu sirene”. Cum nu se intamplase acest lucru, trebuia gasit vinovatul pentru dezinformare.

Pentru a nu mai lungi povestea, m-am trezit convocat impreuna cu seful meu direct la Directie unde, fara a mi se permite cea mai mica aparare, am fost pedepsit cu „cinci zile de arest cu executare” la Comenduirea Garnizoanei Bucuresti, pentru indeplinirea defectuoasa a indatoririlor profesionale (ceea ce am si executat fiind, de altfel, singura pedeapsa primita in cariera.) Plecand de la „sediu”, seful meu a incercat, impaciuitor, sa ma asigure de tot sprijinul lui. Dar eram „un simplu capitan, asa ca …”. Arestul l-am „trecut” multumitor.

        Al doilea, chiar daca nu in ordine stricta, a fost un caz „de incorporare”.

Ma trezesc in biroul meu cu o familie. Nu stiun cine „m-a recomandat”, dar „speta” era urmatoarea:

Mama, insarcinata fiind cu viitorul soldat care nu reusise la facultate,  divortase imediat ce tatal tanarului recrut fugise in R.F.G. si s-a recasatorit. Din nefericire, copilul purta numele transfugului. La incorporare, dupa verificarile de rigoare, legale si obligatorii, tanarul era „indexat” din cauza tatalui, fapt care-l arunca la orice alte unitati decat dele normale (adica la constructii, agricultura sau, mai pe scurt, la „DIRIBAU”). Asa si era repartizat, la o umitate de munci pentru ca, in acel an, incorporarea principala era constituita din doua componente: unitati "speciale" si munci. Din aceasta cauza parintii mi-au cerut ajutorul.

Luand legatura cu sefii, am primit un raspuns sec, asemanator cu cel pe care-l primisem si eu, la prima verificare:

„Astea-s ordinele, direct de la M.Ap.N. si nu avem ce face”.

M-am decis sa-i ajut si, cu sprijinul conducerii unitatii, am reusit sa amanam incorporarea pentru urmatoarea etapa, adica februarie 1990.

Daca i-a ajutat sau nu, o stiu doar ei, mai ales ca, intre timp, s-a schimbat „calimera”.

Pe mine, totusi, m-a afectat modul incorect in care unui tanar, fara nici o vina, i se putea distruge intreaga viata. Cel putin asa am considerat eu.

        Urmatorul, mai „marcant”, a fost, categoric, cel care si-a pus cel mai mult amprenta pe probitatea aparatului din care faceam parte si, implicit, a mea.

Ma trezesc, intr-una din zile, cu un telefon de la sef:

„Maine, la ora … ne intalnim la sediul securitatii Brasov, la cercetari penale”.

Scurt si fara nici o explicatie.

A doua zi, m-am executat. Intr-o scurta instruire, cu un ofiter care nu mi-a fost prezentat, am aflat si despre aceasta „speta”.

Un ofiter in rezerva, lt. col., facuse un memoriu la C.C. al P.C.R. in care sesiza lipsa alimentelor si a caldurii in Brasov (situatie cu care ma confruntasem si eu). De la comanda DSS-ului se primise ordin sa se investigheze situatia iar impotriva sesizantului sa se ia masurile de rigoare (nu mi s-au precizat care, eram prea mic). Cert este ca, rezervist fiind, "periculosul" era in „competenta” mea, asa ca iata-ma cu „un caz foarte important” al acelor vremuri.

Nestiind detalii, m-a surprins un singur lucru. Avusesem un coleg de curs, al carui tata era rezervist si corespundea, intru totul datelor „spetei”. Dar, din nu stiu ce motiv, am tacut.

Mai tarziu mi-am dat seama ca retinerea mea a fost corecta.

Trimis, fiind, sa-l aduc la „cercetari”, am avut socul sa dau peste un batran, foarte bolnav (cirotic), „o frunza in vant” care mi-a produs, din capul locului, o mila mai mult decat umana si o repulsie fata de ceea ce trebuia sa se intample.

O inutilitate totala m-a cuprins. Oare pentru asta dorisem, atat de mult sa ajung in securitate?

Constient de realitatea cu care, eu insumi, ma confruntasem avand, deja, un tablou mai clar al situatiei „noiembriste”, am ajuns sa-mi pun cu totul alte intrebari, sa am o cu totul alta pozitie fata de ceea ce ar fi trebuit sa insemne munca mea.

        Si alte cateva „incidente” informationale.

Imi aduc aminte de o mitraliera uitata de Garzi brasovene intr-un poligon de trageri si gasita de un cioban. Predata la un post local de militie, seful acestuia a raportat „evenimentul deosebit” direct la Minister, in speranta ca va fi promovat (doar gasise o mitraliera, nu?), fara nici un fel de verificare.

Am reusit sa clarific situatia si sa-l „scot” pe ofiterul directional cat mai curat din „scaparea” care putea sa-l coste cariera.

        La fel am procedat si cu o disparitie „periculoasa” (de fapt o ratacire a unui pistol de antrenament, inofensiv si inoperabil din cauza orificiilor practicate in principalele componente "de lupta"), tot de la garzi, dar din celalalt judet.

        „Salvarea” unui ofiter (tot din acest sector de activitate) acuzat de „subminarea economiei nationale” (de fapt nu fusese gasit de primul secretar care „inspecta” agricultura judetului, el aflandu-se pe drumul opus celui pe care trecea „marimea lui”) a fost o alta "actiune" de succes a acestui an.

        Recunosc, am avut si multe greseli, inerente oricarui inceput si nu pot ascunde acest fapt. Dar, „cine nu munceste, nu greseste!”.

        Dar ultimul „eveniment” avea sa ma urmareasca mai mult ca oricand, mai ales pentru ca era strict legat de ceea ce, in decembrie, urma sa devina „inceputul sfarsitului”.

Anul 1989 a fost si anul congresului P.C.R. Ca in orice organizatie, unde au fost sedinte de adeziune si propuneri si la noi a fost una asemanatoare. Era, undeva, intre vara si toamna. Nu sedinta in sine a avut importanta ci o intalnire „de lucru” cu cadrele din conducerea Directiei. Unul dintre ei ne-a informat, transant, de situatia cu care se confrunta, deja, blocul comunist (redau doar din amintiri):

„Grupuri de huligani incearca sa destabilizeze tarile socialiste si produc dezordine si haos”.

Nu am dat atentie acestei „stiri”. Nu mi se parea important. Ce a fost, in realitate se stie. La fel si ce a urmat.

Iar acum este istorie.

        In perioada Congresului, s-a constituit, din nou, acea G.O. care trebuia sa previna. Nu stiu ce si cat a prevenit deoarece cat a durat acel "mare eveniment al anului", am fost internat in Spitalul militar.

Ca am avut parte de un tratament „special” cu vitamine si intaritoare, este meritul sefului sectiei care si-a dat seama ca „ceva nu e curat cu mine” si ca aveam nevoie de o „legendare” cat mai veridica. De fapt, el m-a si sustinut cand seful a venit sa ma „verifice” cu sarcini de „sus” si m-a „tratat” profesionist, pentru a inlatura orice dubii.

Intre altele, motivasem prezenta la psihiatrie ca un „ajutor’ pentru rezolvarea „problemelor nerezolvate” cu mutarea familiei si gasirea unui loc corespunzator de munca sotiei.

Doar doua sau trei persoane au cunoscut motivul real al internarii.

Ca a fost sau nu o nebunie, nu mai are nici o importanta acum.

        Pe 11 decembrie, terminand concediul medical legal, am fost convocat de urgenta la seful serviciului unde, intre acuzatia de tradare si promisiunea ca voi fi ajutat sa revin in orasul natal, a trebuit sa suport judecata aspra asupra modului nedemn si total „nepotrivit” in care ma comportasem cu ocazia acelui important eveniment de partid.

Nu in ultimul rand mi s-a comunicat, expres ca, la sedinta de partid ce urma sa aiba loc pe 22, voi primi si santiunea de partid cuvenita.

                                                                                                                                                                   Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)

Scantei din uitare - 6

 “Rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la ceea ce ne lipseşte.” - Schopenhauer

Putinul soare de pe ulita mea

        C.I.- stul unitatii, prietenul meu, m-a cautat dupa cateva saptamani.

„Mai nebunule, nu stiu ce ai facut dar seful mare, de la Bucuresti (seful serviciului) mi-a ordonat sa-ti trimit urgent, URGENT dosarul de cadre”.

        Eram in al doisprezecelea cer. Se implinea!

Generalul maior era dumnezeul meu (atunci inca nu credeam).

„Uite, stiu ca ai toate datele”, a mai spus …”dar trebuie sa le actualizam si … sa dam drumul la treaba”.

        Intr-o luna de zile totul a fost O.K.

S-a aprobat verificarea, s-a aprobat dosaul, s-a aprobat functia si locatia.

„Aici ai dato-n bara” mi-a spus … „va trebuie sa te muti la Oradea”. Numai acolo era un loc liber in cadrul serviciului.

        Dar pentru mine nu mai conta. Tara-ntreaga putea sa fie repartitia. Mergem oriunde, cu ochii inchisi, chiar si la Cuca Macai, atata timp cat eram ofiter de contrainformatii militare.

Cincisprezece ani tanjisem dupa aceasta pozitie importanta, Cincisprezece ani visasem sa fiu si eu unul din acei „cei mai tari din parcare”. Cincisprezece ani „muncisem” pentru functia si avantajele (credeam eu) pe care le aveau C.I.stii, cei mai „de onoare” dintre toti ofiterii de securitate.

        Ce a urmat, nici nu mai trebuie spus. Toate au mers de la sine, „ca unse”. Dosarul, aprobarile, interviurile cu acelasi cadrist care nu-mi mai daduse nici o sansa, planificarea pentru etapa eliminatorie (caci mai era una, mare si grea): vizita medicala si testarea psihologica. Dar acestea, in nestiinta mea, nu mai reprezentau o piedica. Si chiar nu au fost o piedica din mometul in care in vara anului 1987 mi s-a comunicat de la serviciul Cadre al Directiei a IV a Departamentului Securitatii Statului:

„Ati foat acceptat in randul cadrelor D.S.S. Urmeaza semnarea protocolului intre cele doua ministere si pana la sfarsitul anului veti fi mutat la unitatea militara unde veti activa”.

        Concediul din acel an a fost unul de vis.

Ma si vedeam prinzand spioni la granita de vest a tarii, mutandu-ma intr-o zona necunoscuta, dar cu potential.

Am inceput sa ma documentez, sa citesc tot ce puteam gasi despre judetul Bihor, despre Oradea si despre Crisana, in general.

I-am impartasit sotiei gandurile legate de noua functie fara, inca, a-i spune adevarata „destinatie”. Si bine am facut, pentru ca in toamna, la putine zile dupa reantoarcerea din concediu, prietenul meu, de-acum veritabil coleg "de breasla”, m-a anuntat ca voi fi mutat mai aproape de casa.

„Colegul nostru din Brasov se duce acasa la el, la Iasi. S-a rezolvat sa fi repartizat la Brasov. E mai bine si mai aproape. Asteptam ordinul de mutare”, mi-a „transmis” el, „in particular”. Oficial nu se stia, inca, nimic.

        In noiembrie 1987 a avut loc, aici, acea miscare revolutionara care anticipa ceva, reprimata cu duritate de aparatul in care, benevol si insistent, tocmai intrasem.

Aceasta situatie avea sa-si puna amprenta pe activitatea mea ulterioara, mai ales in evenimetele premergatoare lui decembrie 1989 si in acea luna.

        In luna decembrie 1987 am fost transferat si incadrat in Departamentul Securitatii Statului, Directia a IV-a, Contrainformatii militare, serviciul 1, locatia Brasov.

C.I.-st in Tara Barsei

        Nu stiu ce au facut alti pretendenti la respectiva functie, atat de mult dorita de mine, nici cum s-au manifestat cei care si-au vazut implinite visele. Eu, din momentul primirii acceptului si pana in decembrie, am fost aerian.

Inca mi se parea ireal, inca traiam cu frica asteptandu-ma sa primesc o noua lovitura si sa mi se spuna ca a fost o greseala.

       

        In toata aceasta perioada, pentru ca urma o schimbare de locatie, m-am apucat sa cunosc zona. Carti care mai de care si monografii m-au pus la curent cu zona, istoria populatia si economia Tarii Barsei.

        A fost un soc miscarea din noiembrie pe care, la vremea respectiva, am perceput-o ca o incercare haotica si golaneasca de destabilizare si subminare a stabilitatii socialiste, o propaganda odioasa impotriva celor care, consideram eu plin de avant revolutionar, „luptau pentru  cauza dreapta a comunismului in patria noastra”. E adevarat, R.E.L. spunea altceva dar acum, ca ofiter de securitate, inclinam sa nu mai dau dreptate „propagandei imperialiste, antinationala si antidemocratica”. Mi se parea nefiresc sa accept toate colportarile murdare ale celor vanduti „capitalismului in descompunere”.

        Ma luptam, in acelasi timp, cu familia pentru a constientiza necesitatea acceptarii mutarii in vechea urbe de la poalele Tampei si a ne obisnui cu un alt mod de viata intr-o lume necunoscuta avand, totusi, avantajul functiei atat de ravnite. Plecarea si despartirea temporara de familie avea sa-si puna amprenta pe intreaga evolutie ulterioara ulterioara a lucrurilor insa intr-o masura mult mai mica decat eveni-mentele ce avusesera loc  in noiembrie.

Voi lasa, de aceea, orice alte detalii care nu privesc „traiectoria” mea ca CI-st concentrandu-ma doar la acele „elemente relevante” ale acestei "calitati".

        Brasovul iernii 1987 era unul cu totul diferit de tot ce a insemnat el pana atunci.

Viata aici, departe de a fi una linistita si placuta, era tributara celor doua mari lipsuri pentru care se ridicasera muncitorii de la „Autocamioane”: alimentele si caldura. In afara celor care locuiau in zonele „favorizate” si la cese (vile), apartamentele erau transformate in „frigidere ad-hoc”.

        Ca nou C.I.-st, am fost primit, de autohtoni, cu curiozitate, receala, simpatie, indiferenta, o intreaga paleta psihocomportamentala normala pentru acele vremuri si acea stare de lucruri „speciala” ce caracteriza Brasovul. Fiind invitat, in vizita, la diferite familii am intrat in mai multe apartamente unde, invariabil, tinuta era aceeasi: trening, ciorapi de lana in picioare, fesuri pe cap, bundite de blana pe deasupra.

Cazat, initial, la niste cunostinte, nu am putut ramane ocolo deoarece singura sursa de caldura era aragazul din bucatarie unde si dormeau cei patru membri ai familiei respective: parintii si doi copii. M-am mutat la caminul garnizoanei unde, noaptea, apa facea pojghita de gheta in pahar. Cu ajutorul colegilor C.I.-sti din garnizoana am primit o camera la Casa Armatei. Tot slab incalzita, pentru ca in camerele incalzite erau cazati membrii  Grupei Operative de Securitate care „supraveghea” linistea orasului, dupa „razmerita” din noiembrie.

        Acesta a fost, de fapt si primul contact de lucru, dupa prezentarea la unitatea unde fusesem repartizat si intalnirea cu ofiterul care asigurase continuitatea pana la venirea mea.

Intre sedintele G.O., acomodarea cu orasul, unitatile si functia si o sedinta cu seful de la Bucuresti (acolo era biroul caruia ii eram subordonat) s-a scurs ultima luna din „anul sansei carierei mele”.

        Facusem pasul, urma sa ma desavarsesc in meseria aceasta si, poate, daca sansa imi suradea din nou, sa promovez, sa urmez Academia Militara, sa urc in grad si functie.

        Cu aceste ganduri am inceput anul 1988 fiind planificat, impreuna cu toata seria mea de „confirmati”, la cursurile de perfectionare a cadrelor de securitate. Sase luni, cat am urmat aceste cursuri, Brasovul a ramas o amintire, eu dedicandu-ma familiei care ramasese in orasul natal. Un curs fara multe aventuri in Scoala speciala „patronata” de un „as al spionajului romanesc” (asa era considerat, atunci, generalul Plesita care-si si avea "domiciliul" acolo) dar cu surprize. Asa cum aminteam, am gasit intre cursanti si persoane care nu au trecut prin toata „filiera” recrutarii, ele fiind legate, prin gradele de rudenie, de personalitatile militare ale timpului (atat  din M.I. cat si diin M.Ap.N.). Dar nu a fost nici un motiv de a ne respinge, atata timp cat toti eram „compatibili” cu sarcinile specifice muncii de securitate. Pacat ca unii, in prezent cu functii „grozave”, nu mai recunosc acel episod important din viata lor. Asa e viata si nu le port pica.

        Sase luni cat a durat cursul respectiv importanta ca ofiter C.I. nu s-a facut simtita. Eram tratati ca ultimii elevi pe motiv de pregatire superioara, pentru viitor. Un viitor luminos ni se intrevedea, sau se parea ca se intrevede punctat, ici si acolo, de mici „puseuri antirevolutionare”.

Asa am ajuns sa primesc, de cateva ori impreuna cu un coleg de serie, sarcina de a patrula, noptile, pe o portiune din Calea Victoriei pentru a descoperi si contracara actiunile „unui nebun care imprastie fituici denigratoare la adresa conducerii superioare de partid si de stat”. De altfel, toata scoala facea acest lucru, in diferite locatii din capitala.  

        Erau, si acestea, semne prevestitoare ale „inceputului sfarsitului”, dar, atunci, novicii de noi nu stiau si nici nu banuiau teribila „stare”.

        Cursul nu a avut ceva deosebit, exploziv, ci s-a desfasurat normal, cu traditionalele „munci agricole”, "misiunile de importanta deosebita" (iesiri la aeroport in asigurarea sosirilor si plecarilor tuturor oficialitatilor) si  meditatiile "civile" de pe malul canalului Bucuresti-Dunare (atunci era in plin avant muncitoresc). Ca ne-am confruntat cu vesnica „sustragere” de bunuri alimentare din „drepturile” ce ne erau alocate, a fost ceva normal. Anormala a fost reactia unui grup de cursanti C.I.-sti care nu au lasat „cazul” nerezolvat. Dar numai atat.

In rest, multa teorie care nu avea, asa cum se va intampla intr-un viitor nu prea indepartat, nici o legatura cu practica.

       Un concediu „binemeritat”, linistit si plin de „importanta” (eram doar ofiter „secu”) a urmat cursului. Restul anului a trecut sec, anost si rece. Si cu aceeasi G.O. care, impasibila si total rupta de realitatea brasoveana, isi facea „datoria” de contracarare a oricaror actiuni dusmanoase.  

        A venit, firesc, anul 1989, nu inainte de avansarea la "capitan”, pe 23 August 1988. Acest mic, dar important, „cadou” avea sa ma propage, ca pe orice ofiter cu acest grad, in categoria „ofiterilor inferiori in ultimul grad”.

        Nu stiam ca acesta va fi, cu adevarat, ultimul meu grad.

                                                                                                                                                                   Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)