"Cârmacii ~ Alexandru Vlahuţă
(https://poeziisiversuri.com/alexandru-vlahuta/carmacii/)
Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase,
Ş-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase
Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei,
Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuţi,
Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuţi.
I-am văzut păpuşi gătite, tologiţi în jeţuri moi,
Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie
Şi cătând, nesocotiţii, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai
rămas teafăr.
Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru sub medalii şi sub hainele bogate
Clocoteşte-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocoteşte crima
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!
Nu vă pese! Striviţi totul! Cugetaţi că poate mâini
O să pierdeţi cârma ţării ş-or să vină alţi stăpâni.
Deci, pârjol şi jaf! Opinca hoitul să rămână os
Ca să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de ros.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele
Vă-nveliţi a voastră carne, voi, ce-n câteva inele
Purtaţi hrana ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,
Spuneţi, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată
Ca atâtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată?
Vai, acele pietre scumpe ochi focoşi sub geana serii
Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lăcrimile ţării!
Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână
Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mână
Frâul tău a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!
Când uscatele-i călcâie bat în burta ta, aleargă,
Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dinţii din gură,
Te opreşte: să răsufle vrea scârboasa pocitură.
Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!
Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând,
Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:
Scumpa, draga Românie, idolul vieţii mele!
Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!
Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti!
Ş-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntăi!
Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!
Ah, cumplit v-aţi râs de lege şi de cumpăna dreptăţii,
Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!
Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,
Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi.
(Lui Vasile Alexandrescu-Urechia) , 1881"
vineri, 8 noiembrie 2019
miercuri, 6 noiembrie 2019
Un gand de (pentru, la) sfarsit de campanie!
Cum campania agricola de toamna nu s-a incheiat, este clar ca nu la acest tip de campanie ma refer. Nici la alt tip, existent in planurile si programele vreunei corporatii samd!
Astazi, in prag de alegeri prezidentiale la romani, dupa ce am ascultat, ca de privit nu prea am avut ce, multele promisiuni electorale de campanie si, la fel de multele, indemnuri spre votare, am ramas putin surprins, analizandu-le. Si s-a nascut gandul de fata!
Mai intai, pentru ca pe foarte putini dintre candidati i-am auzit vorbind despre Romania, ca responsabilitate-tinta a scopului pentru care candideaza. Exista, astfel, o "Romania normala", una "Ca afara" dar ROMANIA MEA, ROMANIA NOASTRA unde este?
Apoi, pentru sloganuri electorale ale altor tipuri de alegeri, atata timp cat ele tind sa devina o deviza prezidentiala, in conditiile in care, constitutional vorbind presedintele este, sau trebuie sa fie, cel mai detasat dintre cetateni sau mai concret, presedintele tuturor romanilor.
Legat de acest aspect, cea mai mare anomalie constitutionala mi se pare cea care stipuleaza ca presedintele, sustinut de un partid, nu are voie sa fie membru de partid. Dar cum precedentul a demonstrat ca nu se poate realiza o ruptura intre cele doua stari, poate in viitor se va proceda la studierea corecta a termenilor si conditiilor care sa clarifice ambiguitatea actualei redactari. Si sa nu uitam ca situatia permite antamarea unor situatii "la limita incalcarii legii", cum plastic s-a exprimat cineva, "post factum" (am redat strict din memorie).
Ma surprinde si faptul ca majoritatea candidatilor pun accent pe ceea ce vor face ei din punct de vedere al administrarii executive uitand ca aceasta puterea, executiva, este atributul unei alte entitati si ca presedintele are, intern mai ales si in special, functia de liant, de mediere, de aplanare a conflictelor si nu viceversa!
Relevant, daca pot spune asa, pentru campania care se va incheia maine, este lipsa unei dezbateri directe intre candidati. Am auzit de o propunere facuta de o anume institutie media si sunt curios cine va participa la ea, confruntarea fiind "arbitrata" de Moise Guran.
Mai relevant, insa, mi s-a parut promisiunea facuta de unul dintre candidati care a afirmat ca, daca va ajunge presedinte, va face toate demersurile necesare pentru ca POPORUL sa aleaga tipul formei de guvernamant pe care trebuie sa o adopte TARA (pun in ordine alfabetica, pentru carcotasi!): monarhie constitutionala, republica parlamentara sau republica prezidentiala.
Pentru ca ne apropiem de alegeri si pentru ca tot vad cum sunt punctate tari occidentale unde prezenta la vot a depasit pragul de 70 procente ma gandesc, la final, sa atrag atentia ca este o mare diferenta intre alegerile parlamentare la care s-a facut referire, ca in cazul Olandei, alegerile prezidentiale din S.U.A. sau Federatia Rusa si cele prezidentiale care urmeaza sa inceapa maine in diaspora si duminica, primul tur, in tara.
Cum este important votul de anul acesta dar si mai important votul din 2020, s-auzim numai de bine!
Astazi, in prag de alegeri prezidentiale la romani, dupa ce am ascultat, ca de privit nu prea am avut ce, multele promisiuni electorale de campanie si, la fel de multele, indemnuri spre votare, am ramas putin surprins, analizandu-le. Si s-a nascut gandul de fata!
Mai intai, pentru ca pe foarte putini dintre candidati i-am auzit vorbind despre Romania, ca responsabilitate-tinta a scopului pentru care candideaza. Exista, astfel, o "Romania normala", una "Ca afara" dar ROMANIA MEA, ROMANIA NOASTRA unde este?
Apoi, pentru sloganuri electorale ale altor tipuri de alegeri, atata timp cat ele tind sa devina o deviza prezidentiala, in conditiile in care, constitutional vorbind presedintele este, sau trebuie sa fie, cel mai detasat dintre cetateni sau mai concret, presedintele tuturor romanilor.
Legat de acest aspect, cea mai mare anomalie constitutionala mi se pare cea care stipuleaza ca presedintele, sustinut de un partid, nu are voie sa fie membru de partid. Dar cum precedentul a demonstrat ca nu se poate realiza o ruptura intre cele doua stari, poate in viitor se va proceda la studierea corecta a termenilor si conditiilor care sa clarifice ambiguitatea actualei redactari. Si sa nu uitam ca situatia permite antamarea unor situatii "la limita incalcarii legii", cum plastic s-a exprimat cineva, "post factum" (am redat strict din memorie).
Ma surprinde si faptul ca majoritatea candidatilor pun accent pe ceea ce vor face ei din punct de vedere al administrarii executive uitand ca aceasta puterea, executiva, este atributul unei alte entitati si ca presedintele are, intern mai ales si in special, functia de liant, de mediere, de aplanare a conflictelor si nu viceversa!
Relevant, daca pot spune asa, pentru campania care se va incheia maine, este lipsa unei dezbateri directe intre candidati. Am auzit de o propunere facuta de o anume institutie media si sunt curios cine va participa la ea, confruntarea fiind "arbitrata" de Moise Guran.
Mai relevant, insa, mi s-a parut promisiunea facuta de unul dintre candidati care a afirmat ca, daca va ajunge presedinte, va face toate demersurile necesare pentru ca POPORUL sa aleaga tipul formei de guvernamant pe care trebuie sa o adopte TARA (pun in ordine alfabetica, pentru carcotasi!): monarhie constitutionala, republica parlamentara sau republica prezidentiala.
Pentru ca ne apropiem de alegeri si pentru ca tot vad cum sunt punctate tari occidentale unde prezenta la vot a depasit pragul de 70 procente ma gandesc, la final, sa atrag atentia ca este o mare diferenta intre alegerile parlamentare la care s-a facut referire, ca in cazul Olandei, alegerile prezidentiale din S.U.A. sau Federatia Rusa si cele prezidentiale care urmeaza sa inceapa maine in diaspora si duminica, primul tur, in tara.
Cum este important votul de anul acesta dar si mai important votul din 2020, s-auzim numai de bine!
luni, 4 noiembrie 2019
Si va fi..."lapte si miere!"?
Dragilor, nu vreau sa fac nici un comentariu asupra "evenimentului" recent incheiat in Parlamentul national. Pentru ca traim, dupa parerea mea, intr-o epoca perfect caragialesca ce nu mai are nevoie de comentarii!
Cum, sigur, nu va curge "lapte si miere", asa cum se asteapta majoritatea joviala de astazi ci vor fi dureri si crize negandite acum, dar care vor conta si se vor decanta anul viitor si pentru ca factorul om, in mirificul nostru plai mioritic, este atat de influentabil si manipulabil, dincolo de intelegerea si priceperea noastra m-am oprit la o referinta vizavi de sintagma din titlu si continut.
Preluata de pe https://booknation.ro/recenzie-lapte-si-miere-de-rupi-kaur/, redau din aceasta partea care mie mi se pare mai mult decat relevanta pentru momentul in speta. Am facut doar o evidentiere finala!
Lectura placuta si meditare dupa suflet, inima si cuget!
"Cartea este împărțită în patru părți: durerea, iubirea, ruptura și vindecarea...
Durerea:
mi-ai țintuit
picioarele la
pământ
cu picioarele tale
și mi-ai cerut
să mă ridicIubirea:nu vreau să te am
ca să umplu golurile din mine
vreau să mă umplu singură
vreau să fiu atât de completă
încât să luminez un oraș întreg
și apoi
vreau să te am
pentru că noi doi împreună
îi putem da focRuptura:erai tentant de frumos
dar înțepai când mă apropiamVindecarea:ce mă sperie cel mai tare
e când facem spume la gură de invidie
că alții reușesc
și respirăm ușurați
când eșueazălupta noastră
de a ne sărbători unul pe celălalt este
ce s-a dovedit a fi cel mai dificil
la a fi om"
sâmbătă, 2 noiembrie 2019
O raspuns spre un OM NOU!
Redau, prin copy-paste, o lectie-raspuns la o tema antamata, ieri, pe Facebook. Mentionez ca este una din sutele sau miile de postari care se pot constitui intr-un raspuns si care, trecand peste granita deosebirilor confesionale, mi s-a parut mai mult decat relevanta atat pentru dezbaterea in sine cat si pentru o alta provocare, gasita tot pe Facebook: avem nevoie sau nu de UN OM NOU?
Iata, deci, materialul preluat de aici:
http://lumea.catholica.ro/2010/04/problema-raului!
Lectura linistita!
"Problema răului
Posted on 24 aprilie 2010
Autor: Benjamin Wiker
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: InsideCatholic.com
De ce răul?
Ca susţinător al existenţei unui Plan Inteligent, deseori sunt în situaţia să răspund unor critici bine ţintite, de genul: „Ei bine, dacă totul decurge conform planului creat de o inteligenţă superioară, atunci trebuie să o tragem la răspundere pentru tot răul din lume, nu este aşa? Pentru tot, absolut tot: de la durerile de şale şi de cap, până la cancer şi la pisicile care se joacă cu şoarecele înainte de a-l mânca, la paraziţi, inundaţii, nazişti, sclavie, copiii care mor de foame – tot gunoiul acesta ar trebui să îl aruncăm la uşa designerului, nu?!”
Prezenţa răului în creaţie este folosită într-adevăr ca un atu împotriva teiştilor – atu considerat drept dovada obiectivă şi de netăgăduit în favoarea ateismului. Altfel spus: „Dacă există Dumnezeu, El este atotputernic şi iubitor. Dacă El este atotputernic şi iubitor, atunci nu ar fi lăsat să se întâmple… (ceva rău). Dar… (acel „ceva rău”) s-a întâmplat. Prin urmare, nu există Dumnezeu”. De fapt, nu este vorba despre o simplă dezbatere între cei care cred şi cei care neagă existenţa lui Dumnezeu, ci totul nu este decât strigătul de disperare al omului, dintotdeauna: „Nu pot crede că există Dumnezeu. Există atât de mult rău în lume!” Aşadar, răul este problema, şi oricât de ciudat ar părea, despre el vom vorbi în cele ce urmează.
Problema răului
Oare chiar merită să vorbim despre el? Oricât de tentant ar fi pentru inimile sau minţile noastre, poate că nu ar trebui să luăm în serios răul, fiindcă el se consumă de la sine şi prin urmare se auto-învinge. Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu există rău în lume. Acesta pare un paradox, dar îl putem ilustra în felul următor: uitaţi-vă cât de repede se şterge strigătul de disperare al omului în faţa răului dacă intră în discuţie cea mai profundă şi puternică negare a Creaţiei – darwinismul.
Charles Darwin însuşi se plângea într-o scrisoare către Asa Gray: „Prea multă nenorocire există în lume. Nu pot să cred că un Dumnezeu binefăcător şi omnipotent a creat insectele parazite cu scopul precis de a se hrăni cu corpurile vii ale omizilor”. Decât să creadă că toată cruzimea din natură este intenţia lui Dumnezeu, Darwin o asociază capriciilor selecţiei naturale. În acest caz, prezenţa răului nu mai pune probleme, fiindcă de la loteria evoluţiei naturale nu ne putem aştepta decât la un amestec de rezultate bune şi rele.
Priviţi, însă, ghearele înfrângerii care sfâşie deja victoria: dacă universul şi toate lucrurile nu sunt decât rezultatul neintenţionat al fluxului şi refluxului universal, al expansiunii şi colapsului, al exploziei şi fuziunii materiei şi energiei, atunci nu avem nici o justificare să ne plângem că există răul în lume. Praful nu se poate plânge de vântul cosmic care-l spulberă încoace şi încolo.
Ironia e că dacă „nenorocirile lumii” susţin părerea lui Darwin că universul există fără vreun plan anume, atribuind cauza suferinţelor evoluţiei naturale, atunci înseamnă că nu facem altceva decât să depunem armele în faţa răului. Zoologul Richard Dawkins, un Voltaire al darwinismului contemporan, nota pe bună dreptate că parazitismul care îl făcuse pe Darwin să se cutremure şi să afirme că natura e crudă, nu înseamnă nimic din perspectiva evoluţionismului: „natura nu e crudă, ci doar nemilos de indiferentă”. Pentru Dawkins, „aceasta este una dintre cele mai grele lecţii pe care omul le are de învăţat”. Într-un cosmos din care lipseşte Creatorul, nimic nu e „nici bun, nici rău, nici crud, nici binevoitor, ci pur şi simplu împietrit – indiferent la orice suferinţă şi lipsit de orice scop”.
Prin urmare, în mod paradoxal, eliminându-L pe Dumnezeu din ecuaţie ca urmare a prezenţei răului în lume, îmbrăţişăm un „ce-o fi, o fi” la nivel cosmic, şi astfel totul devine impersonal şi absolut indiferent nu numai la plângerile noastre, ci şi la distincţia dintre bine şi rău. Iar acest lucru este valabil şi pentru cei care consideră că Dumnezeu există undeva, departe, şi a conferit domnia absolută asupra lumii legilor oarbe, nepăsătoare şi demiurgice ale selecţiei naturale.
Iată de fapt răspunsul adecvat pentru ateii care nu încetează să afirme că prezenţa răului este lovitura de graţie cu care mintea lor ucide teologia. În realitate, singura victimă a „loviturii” lor de graţie nu este decât strigătul de disperare al fiinţei omeneşti. Dar, slavă Domnului, strigătul inimii este atât de profund omenesc încât nu putem îmbrăţişa ideea indiferenţei cosmice drept răspuns. Soluţia la problema răului nu poate fi pur şi simplu dizolvarea existenţei lui în presupusa indiferenţă cosmică, afirmând că „răul nu există”. Să analizăm aşadar problema răului.
Ce anume este rău?
Dezbaterile asupra existenţei răului trec prea uşor peste faptul neplăcut dar semnificativ că, deşi suntem cu toţii de acord că răul există – probabil că şi Richard Dawkins, în adâncul inimii lui, e convins de aceasta – fiecare avem păreri diferite despre ce anume este rău. Ne-am putea gândi, de exemplu, că boala e un rău iar îndepărtarea ei este fără îndoială un bine. Pentru darwinism însă, chiar eliminarea bolii devine o problemă în sine, fiindcă boala, malformaţiile etc. elimină pe cei inadecvaţi luptei pentru supravieţuire. Aşa cum scria Darwin în „Originea Omului”:
„La sălbatici, cei slabi la trup sau la minte sunt repede eliminaţi; iar cei care supravieţuiesc sunt în general viguroşi… Pe de altă parte noi, oamenii civilizaţi, facem tot ce putem ca să suprimăm procesul de eliminare… Putem crede, şi pe bună dreptate, că vaccinarea a permis supravieţuirea celor slabi, care altfel ar fi murit de variolă… În felul acesta, rasa celor neputincioşi se înmulţeşte în societatea civilizată. Nimeni dintre cei care se ocupă cu creşterea animalelor domestice nu se îndoieşte de efectul extrem de dăunător pe care îl are acest lucru asupra rasei umane”.
Sau, ca să luăm un exemplu încă şi mai interesant, deşi Richard Dawkins a tras concluzia, de altfel justă, că evoluţionismul, îndepărtându-l pe Dumnezeu din creaţie, îndepărtează şi consideraţiile asupra binelui şi răului în cosmos, el a lansat o ofensivă acerbă împotriva religiei, considerată ca un rău fără de care ne-ar fi tuturor mai bine. Imediat după atacul oribil de la 11 septembrie asupra Turnurilor Gemene, Dawkins i-a blamat pe fundamentalişti, care ar fi dotaţi cu un „creier suicidar obsedat de viaţa de dincolo”, un creier de „rasă abrahamică”, de unde porneşte „acel nonsens periculos că moartea nu înseamnă sfârşitul”.
Ca să fim totuşi corecţi faţă de Dawkins, oroarea acelui atac se poate să îl fi dus pentru moment până la limita suferinţei (şi putem mulţumi lui Dumnezeu că măcar suferinţa l-a adus înapoi în zona sănătăţii mintale, astfel încât a afirmat public că răul este real şi într-adevăr e o problemă). Dar de aici se desprinde o lecţie importantă. Crizele şi suferinţele care rezultă din ele ne zdruncină adesea afirmaţiile asupra lucrurilor care sunt rele, precum şi asupra a ceea ce trebuie făcut dacă deodată ni s-ar încredinţa puterea absolută ca să rezolvăm problema. Din păcate, oamenii sunt mai degrabă nestatornici decât vizionari, iar judecăţile lor oscilează încoace şi încolo în funcţie de durerile de cap sau de hormoni, şi cu atât mai mult de evenimente şocante ca acela de la 11 septembrie. Aşa că problema identificării a ceea ce este rău depinde de momentul în care punem cuiva întrebarea.
Şi iată încă o dificultate a definirii răului, dificultate care apare implicită în scrierile lui Darwin şi Dawkins, dar pe care urmărim s-o facem explicită în cele ce urmează: întrucât motivele de fericire sunt radical diferite, pe măsură ce binele uman este tot mai răspicat definit, vom observa că bucuria unei persoane înseamnă suferinţa alteia iar victoria unui grup nu aduce decât întuneric fără speranţă unui alt grup.
Astfel, dacă pătrundem dincolo suprafaţa strigătului universal că „există prea mult rău în lume”, vom descoperi curând că punctul lui de referinţă nu este prea des universal. Poate porni atât de la faptul că dreptul la avort nu este încă universal, cât şi de la faptul că avortul nu ar trebui să fie deloc accesibil. Problema răului constă, astfel, nu atât în prezenţa lui, cât în faptul că nu suntem de acord asupra lucrurilor care sunt într-adevăr rele.
Iar atunci când există totuşi un consens, divergenţele care apar se referă la modalităţile de îndepărtare a răului. Dacă într-o sală de conferinţe arătăm imaginea unor copii orfani, malnutriţi şi deformaţi din Etiopia, putem fi siguri că pe feţele tuturor va apărea masca tristeţii: „O, da! Există tare mult rău în lume” – ar spune cei prezenţi. Dar armonia dispare de îndată ce întrebi ce ar fi de făcut pentru ei.
Pe scurt, problema răului e chiar mai frustrantă decât ne-am fi imaginat. Şi nici nu putem opta pentru o soluţie, aşa cum ar fi evoluţionismul, care elimină problema eliminând pur şi simplu deosebirea între bine şi rău; şi nici nu există un consens asupra lucrurilor pe care le considerăm ca fiind rele, sau, dacă reuşim să ajungem la un consens, atunci nu vom fi de acord în privinţa a ceea ce trebuie făcut. În plus, contradicţiile se extind şi la nivel individual, fiindcă ne schimbăm des părerea în funcţie de dispoziţia sufletească de moment. Iar implicaţiile teologice sunt imense.
Problema răului şi Dumnezeu
Date fiind cele de mai sus, nu e foarte clar cum se ajunge de la „Există atât de mult rău în lume” la „Nu pot să cred că există Dumnezeu”. Nu numai că negarea lui Dumnezeu subminează realitatea răului, dar, întrucât nu putem fi de acord nici măcar asupra lucrurilor care sunt rele şi asupra la ceea ce ar fi de făcut, este dificil să spunem ce aşteptăm de la intervenţia divină. De exemplu, dacă ni s-ar da deodată puterea să eliminăm complet răul şi să facem din nou universul bun şi drept, fiecare ar acţiona în raport de propriile lui criterii şi s-ar ajunge instantaneu la un haos auto-destructiv cu mult mai rău chiar decât situaţia pe care încercam s-o corectăm. Singura modalitate prin care s-ar putea evita un asemenea haos ar fi să lăsăm la o parte părerile proprii atât de diferite unele de altele şi să vedem exact ce este rău.
Dar iată că aici alunecăm spre alte incertitudini: nu numai că nu ştim exact ce e rău, dar nu putem nici măcar aproxima cât de adânc şi extins e răul care ne afectează. Să ne imaginăm următoarele: noi, deplângând tot răul din lume, strigăm sus şi tare că nu credem că există Dumnezeu. Şi de-abia am rostit aceasta că, iată, Dumnezeu apare. Fiind Dumnezeu, bineînţeles că e Atotputernic şi poate îndepărta tot răul din lume, dar e şi Atotştiutor, aşa că vede tot răul.
„Vreţi să îndepărtez tot răul din lume? „- întreabă Dumnezeu. „Da! Da! Te rugăm, da!”, strigăm noi atunci. „Chiar tot răul?” – întreabă El din nou, stând în faţa noastră şi privind drept prin ochii noştri în adâncul sufletului. Ei bine, trebuie să ne mai gândim, nu-i aşa? Începem să scotocim nervoşi în lăuntrul nostru. O, Doamne! Atâtea cuvinte grele, promisiuni neîmplinite, resentimente îngropate şi mii şi mii de păcate împotriva iubirii, zi de zi. Păcate ale tinereţii, păcate care urmează să fie comise, păcate prin omisiune. Hainele noi, maşina cea nouă, biletele la teatru, jucăriile şi tot felul de nimicuri pe care le-am cumpărat chiar dacă ştiam că aceşti bani ar fi putut să salveze mii de vieţi sau să facă mai suportabilă sărăcia a mii de semeni. Şi mai înspăimântător, ce spuneţi de păcatele pe care le ascundem chiar de noi înşine? „Tot răul?” – repetă El pentru a treia oară.
Sub privirea atotştiutoare, devenim abia atunci puternic conştienţi de faptul că, într-un fel, tot răul din lume nu e undeva departe de aici, şi că nu am avut în vedere, atunci când ne-am strigat din toată inima disperarea, răul aflat chiar în inima care îşi strigă disperarea. Problema cu a scăpa deodată de tot răul este că (cel puţin în acest exerciţiu de imaginaţie) adresăm o astfel de cerere unei Fiinţe atotputernice, atotştiutoare, riscăm să fim prinşi şi noi în năvodul pe care îi cerem lui Dumnezeu să îl arunce. Este cu atât mai înfricoşător cu cât uităm atât de des propriile greşeli dar le vedem atât de clar pe ale altora.
Şi mai este încă o problemă peste care trecem uşor cu vederea: în general considerăm răul ca şi cum ar fi în special o problemă de putere. Aşa că ne uităm la cer şi strigăm: „Oare de ce, Doamne, nu faci ceva?!” sau ne uităm plini de obidă în jos, ridicăm din umeri, clătinăm din cap şi bombănim: „Dac-ar fi un Dumnezeu, ar fi făcut ceva. Şi te mai miri de ce sunt ateu!” Dar problema răului nu poate fi rezolvată numai prin putere. Puterea exercitată în eliminarea răului dar lipsită de cunoaşterea adecvată şi identificarea corectă a răului, a rădăcinilor şi răspândirii sale, este haotică sau ineficientă. E haotică, fiindcă se află sub imperiul confuziei privind definirea răului; şi e ineficientă fiindcă nu merge până la rădăcinile cele mai profunde ale acestuia.
Şi iată cum avem din nou nevoie de Dumnezeu şi înţelepciunea Sa divină. Iar neînţelegerile asupra a ceea ce este rău pot fi îndepărtate numai văzând ceea ce este cu adevărat rău. Pentru aceasta este însă nevoie de o minte divină, care aderă neabătută la adevăr prin propria sa natură şi nu e distrasă în nici un fel de furtunile patimilor omeneşti. Şi mai departe, ca să eliminăm rădăcina răului, avem nevoie de o fiinţă atotştiutoare, care să nu ne lase să ascundem răul din propria noastră fiinţă – rău pe care trebuie să îl eliminăm dacă dorim ca lumea să fie într-adevăr curată şi nu numai „spoită”.
Încă o problemă: Nu suntem Dumnezeu
Am văzut că o mare parte a răului e de origine umană – ceea ce numim în general „rău moral” – şi că acest rău moral implică distorsiuni de gândire şi judecată astfel încât nu putem defini ce anume e răul. Şi ar mai fi încă o problemă, mult mai subtilă: nu numai că judecăm strâmb, dar ne mai şi rătăcim în tot felul de argumente pro şi contra, fiindcă nimeni dintre noi nu e atotştiutor. Această lipsă de cunoaştere atotcuprinzătoare, alături de distorsiunea pe care o comportă păcatul, ne fac să aderăm vrând-nevrând la ideea „răului natural”, care l-a tulburat atât de mult pe Darwin şi care e la rândul său, discutabil.
Şi fiindcă problema răului natural este cea care îl îndepărtează pe om de teologie, îndreptându-l spre ateismul ştiinţific, vom folosi ştiinţa ca să facem lumină. Istoria ştiinţei abundă de pretenţii de atotştiinţă, dar acestea se înalţă şi recad asemenea valurilor civilizaţiilor, înlocuindu-se unele pe altele la intervale relativ regulate. Iar explicaţia e simplă: complexitatea universului e uluitoare, fie că ne referim la macro sau la microcosmos, iar discrepanţa între capacitatea de cuprindere a minţii omeneşti şi complexitatea universului explică aspectul ciclic al descoperirilor şi revoluţiilor ştiinţifice.
În felul acesta recunoaştem cu umilinţă caracterul limitat al competenţei minţii omeneşti şi faptul că atotcunoaşterea ştiinţifică este un lucru spre care tindem, nu pe care l-am atins. Raţiunea umană e competentă, dar nu atotcompetentă. Nu se pune problema că universul nu e inteligibil, ci că inteligibilitatea universului este şi în lăuntrul minţii omeneşti, dar o şi depăşeşte.
E adevărat că ştim o mulţime de lucruri, dar nu cunoaştem planul genera al universului şi nici felul în care miliardele de realităţi particulare îşi au, fiecare, locul în el. Cunoaştem bine unele aspecte, altele însă ne provoacă uluire şi confuzie. Eforturile pe care le depunem ne aduc şi victorii, şi umilinţă. Şi după ce trecem prin perioade grele de confuzii şi dificultăţi, ni se pare deodată că întreg peisajul ştiinţific se luminează, dar deîndată încep alte dificultăţi şi abia atunci vedem cât de puţină lumină a adus cercetarea ştiinţifică şi adevărul pe care l-am descoperit.
Dacă am înţelege planul universului, atunci l-am putea judeca. Dar pentru aceasta ar trebui să fim atotştiutori. Altfel spus, ca să înţelegem care lucruri sunt rele, care lucruri numai ni se par rele, care sunt dăunătoare, care sunt dureroase dar necesare şi benefice în scopul unui mai mare bine care urmează – ne-ar trebui o privire atotştiutoare, nu numai o privire omenească.
Cu aceste date în minte, să ne reîntoarcem la afirmaţia lui Darwin: „Nu pot să cred că un Dumnezeu binefăcător şi omnipotent a creat insectele parazite cu scopul precis de a se hrăni cu corpurile vii ale omizilor”. Un astfel de parazitism nu poate fi numit rău dacă este rezultatul evoluţiei. Ca să îl numim”rău”, ar însemna că atât insectele parazite cât şi omizile sunt într-un fel rezultatul intervenţiei intenţionate a lui Dumnezeu. Dar dacă aşa stau lucrurile, ştiind că noi nu suntem atotştiutori, dar că Dumnezeu este; înseamnă să recunoaştem că nu ştim planul lui Dumnezeu şi nu putem înţelege şi judeca nici planul Lui, nici intenţionalitatea acestui act şi nici care este binele care urmează după acest act. Tot ce putem afirma este că nu ştim cum anume acest parazitism, care nouă ni se pare a fi un rău natural, este înscris în planul lui Dumnezeu.
Răspunsul la problema răului
Până aici am putea spune că problema răului s-a rezolvat şi că, la drept vorbind, răul nu este deloc o problemă. Odată ce suntem conştienţi că nu putem cădea de acord asupra a ce anume e rău şi că judecata noastră e limitată şi părtinitoare, ajungem la concluzia că nu avem de ce să ne plângem. Numai Dumnezeu cunoaşte întreg tabloul universului, şi în acest tablou totul are locul lui, durerile de şale şi de cap, pisicile care se joacă cu şoarecele înainte de a-l mânca, parazitismul, inundaţiile, nazismul, copiii care mor de foame, sclavia etc.
Dar o asemenea concluzie cade în aceeaşi greşeală ca şi evoluţia. Nu putem rezolva problema răului făcând să dispară realitatea răului. Se pare că ne-am prins în capcană. Pe de o parte, greutatea imensă a răului ne face să negăm existenţa lui Dumnezeu, dar dacă îl negăm pe Dumnezeu şi aruncăm răul în ţesătura neintenţională şi indiferentă a evoluţiei, răul însuşi dispare. Pe de altă parte, dacă recunoaştem existenţa răului, trebuie să recunoaştem existenţa Creatorului cosmosului, a cărui inteligenţă şi omniscienţă nu poate fi cuprinsă de raţiunea omenească şi atunci răul dispare în profunzimile inimaginabile ale omniscienţei. Cum putem ieşi din această capcană?
Iar capcana este cu adevărat cruntă, fiindcă deşi avem în vedere tot ceea ce am spus mai sus, oricum e prea multă durere, prea multă suferinţă şi deznădejde în lume, în special pentru cei care nu au nici o vină. Şi am putea striga atunci, la fel ca Iov, spre înălţimile de nepătruns: „Cine eşti tu, acela care le aranjezi pe toate în jurul nostru, biete şi neînsemnate făpturi, care ne laşi să rătăcim în noapte, neştiutori, aruncaţi de colo-colo, bătuţi, nedreptăţiţi, împovăraţi şi trişti? E bine că ne spui: ‘Ai încredere în mine! Vi se va face dreptate la sfârşit’ în timp ce tu pluteşti nevătămat pe deasupra tuturor. Sărăcia, foamea, setea, frustrarea, umilinţa, dispreţul, truda, moartea celor pe care-i iubim din tot sufletul, frica, durerea sfâşietoare, tortura şi în cele din urmă anihilarea noastră nenorocită – iată ce ne dai tu nouă! Altceva ai zice dac-ai fi unul dintre ai noştri şi ai înghiţi şi tu exact ceea ce ne dai nouă!”
Dar ce am mai putea striga cerului dacă răspunsul ar fi o Întrupare?! O supunere totală şi de bună voie a lui Dumnezeu chiar faţă de răul de care ne plângem?! Aceasta ar fi o mărturie, un semn ca răul e într-adevăr real, făcându-L pe Dumnezeu întrupat să asude sânge, să sufere durerea sfâşietoare, umilinţa, tortura şi în cele din urmă anihilarea pe cruce. Oricât de real ar fi răul, Învierea ne arată că este cumva în chip misterios cuprins în planul lui Dumnezeu. În Întrupare, realitatea răului e absorbită în dumnezeire, nu risipită în aer, fiindcă Dumnezeu bea de bună voie medicamentul amar, ca un vindecător el însuşi rănit, nu ca un doctor distant sănătos. Şi în plus, dat fiind aspectul dramatic al soluţiei pe care ne-o oferă, începem să devenim conştienţi că Dumnezeu ia problema răului mult mai în serios decât am făcut-o noi înşine vreodată.
În acelaşi timp, nu este vorba numai de faptul că Dumnezeu se supune condiţiei noastre. Ca să rezolvăm problema răului, avem nevoie să fim eliberaţi de ignoranţă, de nedumeriri şi confuzii, de lipsa de perspectivă a raţiunii noastre, de pervertirea conştientă a adevărului şi de propria slăbiciune în faţa răului, pe care îl recunoaştem ca atare şi totuşi îl dorim şi îl alegem. Avem nevoie să ne vindecăm de defecte şi să fim conduşi la şi dincolo de toată înţelepciunea omenească, şi totul trebuie făcut astfel încât să fie pe măsura capacităţii naturii noastre omeneşti. Adică să avem cu adevărat înţelepciunea şi milostivirea lui Dumnezeu întrupat pentru noi.
Şi în cele din urmă, fiindcă suntem împovăraţi cu acel rău natural de care se plângea Darwin, lumea toată trebuie într-un fel răscumpărată. Adică, strigând cu toată disperarea inimii, avem nevoie nu numai ca totul să fie bun pentru oameni, ci şi să existe un cer nou şi un pământ nou, eliberat în sfârşit de cruzimi şi confuzii. Iată răspunsul complet dat de creştinism la problema răului, răspuns care poate fi înţeles însă numai prin harul credinţei. Tot ceea ce poate face un eseu ca acesta este să înlăture obstacolele şi să pregătească solul care să primească sămânţa. Dar aceasta, cred eu, nu este tocmai un lucru de nimic."
Iata, deci, materialul preluat de aici:
http://lumea.catholica.ro/2010/04/problema-raului!
Lectura linistita!
"Problema răului
Posted on 24 aprilie 2010
Autor: Benjamin Wiker
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: InsideCatholic.com
De ce răul?
Ca susţinător al existenţei unui Plan Inteligent, deseori sunt în situaţia să răspund unor critici bine ţintite, de genul: „Ei bine, dacă totul decurge conform planului creat de o inteligenţă superioară, atunci trebuie să o tragem la răspundere pentru tot răul din lume, nu este aşa? Pentru tot, absolut tot: de la durerile de şale şi de cap, până la cancer şi la pisicile care se joacă cu şoarecele înainte de a-l mânca, la paraziţi, inundaţii, nazişti, sclavie, copiii care mor de foame – tot gunoiul acesta ar trebui să îl aruncăm la uşa designerului, nu?!”
Prezenţa răului în creaţie este folosită într-adevăr ca un atu împotriva teiştilor – atu considerat drept dovada obiectivă şi de netăgăduit în favoarea ateismului. Altfel spus: „Dacă există Dumnezeu, El este atotputernic şi iubitor. Dacă El este atotputernic şi iubitor, atunci nu ar fi lăsat să se întâmple… (ceva rău). Dar… (acel „ceva rău”) s-a întâmplat. Prin urmare, nu există Dumnezeu”. De fapt, nu este vorba despre o simplă dezbatere între cei care cred şi cei care neagă existenţa lui Dumnezeu, ci totul nu este decât strigătul de disperare al omului, dintotdeauna: „Nu pot crede că există Dumnezeu. Există atât de mult rău în lume!” Aşadar, răul este problema, şi oricât de ciudat ar părea, despre el vom vorbi în cele ce urmează.
Problema răului
Oare chiar merită să vorbim despre el? Oricât de tentant ar fi pentru inimile sau minţile noastre, poate că nu ar trebui să luăm în serios răul, fiindcă el se consumă de la sine şi prin urmare se auto-învinge. Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu există rău în lume. Acesta pare un paradox, dar îl putem ilustra în felul următor: uitaţi-vă cât de repede se şterge strigătul de disperare al omului în faţa răului dacă intră în discuţie cea mai profundă şi puternică negare a Creaţiei – darwinismul.
Charles Darwin însuşi se plângea într-o scrisoare către Asa Gray: „Prea multă nenorocire există în lume. Nu pot să cred că un Dumnezeu binefăcător şi omnipotent a creat insectele parazite cu scopul precis de a se hrăni cu corpurile vii ale omizilor”. Decât să creadă că toată cruzimea din natură este intenţia lui Dumnezeu, Darwin o asociază capriciilor selecţiei naturale. În acest caz, prezenţa răului nu mai pune probleme, fiindcă de la loteria evoluţiei naturale nu ne putem aştepta decât la un amestec de rezultate bune şi rele.
Priviţi, însă, ghearele înfrângerii care sfâşie deja victoria: dacă universul şi toate lucrurile nu sunt decât rezultatul neintenţionat al fluxului şi refluxului universal, al expansiunii şi colapsului, al exploziei şi fuziunii materiei şi energiei, atunci nu avem nici o justificare să ne plângem că există răul în lume. Praful nu se poate plânge de vântul cosmic care-l spulberă încoace şi încolo.
Ironia e că dacă „nenorocirile lumii” susţin părerea lui Darwin că universul există fără vreun plan anume, atribuind cauza suferinţelor evoluţiei naturale, atunci înseamnă că nu facem altceva decât să depunem armele în faţa răului. Zoologul Richard Dawkins, un Voltaire al darwinismului contemporan, nota pe bună dreptate că parazitismul care îl făcuse pe Darwin să se cutremure şi să afirme că natura e crudă, nu înseamnă nimic din perspectiva evoluţionismului: „natura nu e crudă, ci doar nemilos de indiferentă”. Pentru Dawkins, „aceasta este una dintre cele mai grele lecţii pe care omul le are de învăţat”. Într-un cosmos din care lipseşte Creatorul, nimic nu e „nici bun, nici rău, nici crud, nici binevoitor, ci pur şi simplu împietrit – indiferent la orice suferinţă şi lipsit de orice scop”.
Prin urmare, în mod paradoxal, eliminându-L pe Dumnezeu din ecuaţie ca urmare a prezenţei răului în lume, îmbrăţişăm un „ce-o fi, o fi” la nivel cosmic, şi astfel totul devine impersonal şi absolut indiferent nu numai la plângerile noastre, ci şi la distincţia dintre bine şi rău. Iar acest lucru este valabil şi pentru cei care consideră că Dumnezeu există undeva, departe, şi a conferit domnia absolută asupra lumii legilor oarbe, nepăsătoare şi demiurgice ale selecţiei naturale.
Iată de fapt răspunsul adecvat pentru ateii care nu încetează să afirme că prezenţa răului este lovitura de graţie cu care mintea lor ucide teologia. În realitate, singura victimă a „loviturii” lor de graţie nu este decât strigătul de disperare al fiinţei omeneşti. Dar, slavă Domnului, strigătul inimii este atât de profund omenesc încât nu putem îmbrăţişa ideea indiferenţei cosmice drept răspuns. Soluţia la problema răului nu poate fi pur şi simplu dizolvarea existenţei lui în presupusa indiferenţă cosmică, afirmând că „răul nu există”. Să analizăm aşadar problema răului.
Ce anume este rău?
Dezbaterile asupra existenţei răului trec prea uşor peste faptul neplăcut dar semnificativ că, deşi suntem cu toţii de acord că răul există – probabil că şi Richard Dawkins, în adâncul inimii lui, e convins de aceasta – fiecare avem păreri diferite despre ce anume este rău. Ne-am putea gândi, de exemplu, că boala e un rău iar îndepărtarea ei este fără îndoială un bine. Pentru darwinism însă, chiar eliminarea bolii devine o problemă în sine, fiindcă boala, malformaţiile etc. elimină pe cei inadecvaţi luptei pentru supravieţuire. Aşa cum scria Darwin în „Originea Omului”:
„La sălbatici, cei slabi la trup sau la minte sunt repede eliminaţi; iar cei care supravieţuiesc sunt în general viguroşi… Pe de altă parte noi, oamenii civilizaţi, facem tot ce putem ca să suprimăm procesul de eliminare… Putem crede, şi pe bună dreptate, că vaccinarea a permis supravieţuirea celor slabi, care altfel ar fi murit de variolă… În felul acesta, rasa celor neputincioşi se înmulţeşte în societatea civilizată. Nimeni dintre cei care se ocupă cu creşterea animalelor domestice nu se îndoieşte de efectul extrem de dăunător pe care îl are acest lucru asupra rasei umane”.
Sau, ca să luăm un exemplu încă şi mai interesant, deşi Richard Dawkins a tras concluzia, de altfel justă, că evoluţionismul, îndepărtându-l pe Dumnezeu din creaţie, îndepărtează şi consideraţiile asupra binelui şi răului în cosmos, el a lansat o ofensivă acerbă împotriva religiei, considerată ca un rău fără de care ne-ar fi tuturor mai bine. Imediat după atacul oribil de la 11 septembrie asupra Turnurilor Gemene, Dawkins i-a blamat pe fundamentalişti, care ar fi dotaţi cu un „creier suicidar obsedat de viaţa de dincolo”, un creier de „rasă abrahamică”, de unde porneşte „acel nonsens periculos că moartea nu înseamnă sfârşitul”.
Ca să fim totuşi corecţi faţă de Dawkins, oroarea acelui atac se poate să îl fi dus pentru moment până la limita suferinţei (şi putem mulţumi lui Dumnezeu că măcar suferinţa l-a adus înapoi în zona sănătăţii mintale, astfel încât a afirmat public că răul este real şi într-adevăr e o problemă). Dar de aici se desprinde o lecţie importantă. Crizele şi suferinţele care rezultă din ele ne zdruncină adesea afirmaţiile asupra lucrurilor care sunt rele, precum şi asupra a ceea ce trebuie făcut dacă deodată ni s-ar încredinţa puterea absolută ca să rezolvăm problema. Din păcate, oamenii sunt mai degrabă nestatornici decât vizionari, iar judecăţile lor oscilează încoace şi încolo în funcţie de durerile de cap sau de hormoni, şi cu atât mai mult de evenimente şocante ca acela de la 11 septembrie. Aşa că problema identificării a ceea ce este rău depinde de momentul în care punem cuiva întrebarea.
Şi iată încă o dificultate a definirii răului, dificultate care apare implicită în scrierile lui Darwin şi Dawkins, dar pe care urmărim s-o facem explicită în cele ce urmează: întrucât motivele de fericire sunt radical diferite, pe măsură ce binele uman este tot mai răspicat definit, vom observa că bucuria unei persoane înseamnă suferinţa alteia iar victoria unui grup nu aduce decât întuneric fără speranţă unui alt grup.
Astfel, dacă pătrundem dincolo suprafaţa strigătului universal că „există prea mult rău în lume”, vom descoperi curând că punctul lui de referinţă nu este prea des universal. Poate porni atât de la faptul că dreptul la avort nu este încă universal, cât şi de la faptul că avortul nu ar trebui să fie deloc accesibil. Problema răului constă, astfel, nu atât în prezenţa lui, cât în faptul că nu suntem de acord asupra lucrurilor care sunt într-adevăr rele.
Iar atunci când există totuşi un consens, divergenţele care apar se referă la modalităţile de îndepărtare a răului. Dacă într-o sală de conferinţe arătăm imaginea unor copii orfani, malnutriţi şi deformaţi din Etiopia, putem fi siguri că pe feţele tuturor va apărea masca tristeţii: „O, da! Există tare mult rău în lume” – ar spune cei prezenţi. Dar armonia dispare de îndată ce întrebi ce ar fi de făcut pentru ei.
Pe scurt, problema răului e chiar mai frustrantă decât ne-am fi imaginat. Şi nici nu putem opta pentru o soluţie, aşa cum ar fi evoluţionismul, care elimină problema eliminând pur şi simplu deosebirea între bine şi rău; şi nici nu există un consens asupra lucrurilor pe care le considerăm ca fiind rele, sau, dacă reuşim să ajungem la un consens, atunci nu vom fi de acord în privinţa a ceea ce trebuie făcut. În plus, contradicţiile se extind şi la nivel individual, fiindcă ne schimbăm des părerea în funcţie de dispoziţia sufletească de moment. Iar implicaţiile teologice sunt imense.
Problema răului şi Dumnezeu
Date fiind cele de mai sus, nu e foarte clar cum se ajunge de la „Există atât de mult rău în lume” la „Nu pot să cred că există Dumnezeu”. Nu numai că negarea lui Dumnezeu subminează realitatea răului, dar, întrucât nu putem fi de acord nici măcar asupra lucrurilor care sunt rele şi asupra la ceea ce ar fi de făcut, este dificil să spunem ce aşteptăm de la intervenţia divină. De exemplu, dacă ni s-ar da deodată puterea să eliminăm complet răul şi să facem din nou universul bun şi drept, fiecare ar acţiona în raport de propriile lui criterii şi s-ar ajunge instantaneu la un haos auto-destructiv cu mult mai rău chiar decât situaţia pe care încercam s-o corectăm. Singura modalitate prin care s-ar putea evita un asemenea haos ar fi să lăsăm la o parte părerile proprii atât de diferite unele de altele şi să vedem exact ce este rău.
Dar iată că aici alunecăm spre alte incertitudini: nu numai că nu ştim exact ce e rău, dar nu putem nici măcar aproxima cât de adânc şi extins e răul care ne afectează. Să ne imaginăm următoarele: noi, deplângând tot răul din lume, strigăm sus şi tare că nu credem că există Dumnezeu. Şi de-abia am rostit aceasta că, iată, Dumnezeu apare. Fiind Dumnezeu, bineînţeles că e Atotputernic şi poate îndepărta tot răul din lume, dar e şi Atotştiutor, aşa că vede tot răul.
„Vreţi să îndepărtez tot răul din lume? „- întreabă Dumnezeu. „Da! Da! Te rugăm, da!”, strigăm noi atunci. „Chiar tot răul?” – întreabă El din nou, stând în faţa noastră şi privind drept prin ochii noştri în adâncul sufletului. Ei bine, trebuie să ne mai gândim, nu-i aşa? Începem să scotocim nervoşi în lăuntrul nostru. O, Doamne! Atâtea cuvinte grele, promisiuni neîmplinite, resentimente îngropate şi mii şi mii de păcate împotriva iubirii, zi de zi. Păcate ale tinereţii, păcate care urmează să fie comise, păcate prin omisiune. Hainele noi, maşina cea nouă, biletele la teatru, jucăriile şi tot felul de nimicuri pe care le-am cumpărat chiar dacă ştiam că aceşti bani ar fi putut să salveze mii de vieţi sau să facă mai suportabilă sărăcia a mii de semeni. Şi mai înspăimântător, ce spuneţi de păcatele pe care le ascundem chiar de noi înşine? „Tot răul?” – repetă El pentru a treia oară.
Sub privirea atotştiutoare, devenim abia atunci puternic conştienţi de faptul că, într-un fel, tot răul din lume nu e undeva departe de aici, şi că nu am avut în vedere, atunci când ne-am strigat din toată inima disperarea, răul aflat chiar în inima care îşi strigă disperarea. Problema cu a scăpa deodată de tot răul este că (cel puţin în acest exerciţiu de imaginaţie) adresăm o astfel de cerere unei Fiinţe atotputernice, atotştiutoare, riscăm să fim prinşi şi noi în năvodul pe care îi cerem lui Dumnezeu să îl arunce. Este cu atât mai înfricoşător cu cât uităm atât de des propriile greşeli dar le vedem atât de clar pe ale altora.
Şi mai este încă o problemă peste care trecem uşor cu vederea: în general considerăm răul ca şi cum ar fi în special o problemă de putere. Aşa că ne uităm la cer şi strigăm: „Oare de ce, Doamne, nu faci ceva?!” sau ne uităm plini de obidă în jos, ridicăm din umeri, clătinăm din cap şi bombănim: „Dac-ar fi un Dumnezeu, ar fi făcut ceva. Şi te mai miri de ce sunt ateu!” Dar problema răului nu poate fi rezolvată numai prin putere. Puterea exercitată în eliminarea răului dar lipsită de cunoaşterea adecvată şi identificarea corectă a răului, a rădăcinilor şi răspândirii sale, este haotică sau ineficientă. E haotică, fiindcă se află sub imperiul confuziei privind definirea răului; şi e ineficientă fiindcă nu merge până la rădăcinile cele mai profunde ale acestuia.
Şi iată cum avem din nou nevoie de Dumnezeu şi înţelepciunea Sa divină. Iar neînţelegerile asupra a ceea ce este rău pot fi îndepărtate numai văzând ceea ce este cu adevărat rău. Pentru aceasta este însă nevoie de o minte divină, care aderă neabătută la adevăr prin propria sa natură şi nu e distrasă în nici un fel de furtunile patimilor omeneşti. Şi mai departe, ca să eliminăm rădăcina răului, avem nevoie de o fiinţă atotştiutoare, care să nu ne lase să ascundem răul din propria noastră fiinţă – rău pe care trebuie să îl eliminăm dacă dorim ca lumea să fie într-adevăr curată şi nu numai „spoită”.
Încă o problemă: Nu suntem Dumnezeu
Am văzut că o mare parte a răului e de origine umană – ceea ce numim în general „rău moral” – şi că acest rău moral implică distorsiuni de gândire şi judecată astfel încât nu putem defini ce anume e răul. Şi ar mai fi încă o problemă, mult mai subtilă: nu numai că judecăm strâmb, dar ne mai şi rătăcim în tot felul de argumente pro şi contra, fiindcă nimeni dintre noi nu e atotştiutor. Această lipsă de cunoaştere atotcuprinzătoare, alături de distorsiunea pe care o comportă păcatul, ne fac să aderăm vrând-nevrând la ideea „răului natural”, care l-a tulburat atât de mult pe Darwin şi care e la rândul său, discutabil.
Şi fiindcă problema răului natural este cea care îl îndepărtează pe om de teologie, îndreptându-l spre ateismul ştiinţific, vom folosi ştiinţa ca să facem lumină. Istoria ştiinţei abundă de pretenţii de atotştiinţă, dar acestea se înalţă şi recad asemenea valurilor civilizaţiilor, înlocuindu-se unele pe altele la intervale relativ regulate. Iar explicaţia e simplă: complexitatea universului e uluitoare, fie că ne referim la macro sau la microcosmos, iar discrepanţa între capacitatea de cuprindere a minţii omeneşti şi complexitatea universului explică aspectul ciclic al descoperirilor şi revoluţiilor ştiinţifice.
În felul acesta recunoaştem cu umilinţă caracterul limitat al competenţei minţii omeneşti şi faptul că atotcunoaşterea ştiinţifică este un lucru spre care tindem, nu pe care l-am atins. Raţiunea umană e competentă, dar nu atotcompetentă. Nu se pune problema că universul nu e inteligibil, ci că inteligibilitatea universului este şi în lăuntrul minţii omeneşti, dar o şi depăşeşte.
E adevărat că ştim o mulţime de lucruri, dar nu cunoaştem planul genera al universului şi nici felul în care miliardele de realităţi particulare îşi au, fiecare, locul în el. Cunoaştem bine unele aspecte, altele însă ne provoacă uluire şi confuzie. Eforturile pe care le depunem ne aduc şi victorii, şi umilinţă. Şi după ce trecem prin perioade grele de confuzii şi dificultăţi, ni se pare deodată că întreg peisajul ştiinţific se luminează, dar deîndată încep alte dificultăţi şi abia atunci vedem cât de puţină lumină a adus cercetarea ştiinţifică şi adevărul pe care l-am descoperit.
Dacă am înţelege planul universului, atunci l-am putea judeca. Dar pentru aceasta ar trebui să fim atotştiutori. Altfel spus, ca să înţelegem care lucruri sunt rele, care lucruri numai ni se par rele, care sunt dăunătoare, care sunt dureroase dar necesare şi benefice în scopul unui mai mare bine care urmează – ne-ar trebui o privire atotştiutoare, nu numai o privire omenească.
Cu aceste date în minte, să ne reîntoarcem la afirmaţia lui Darwin: „Nu pot să cred că un Dumnezeu binefăcător şi omnipotent a creat insectele parazite cu scopul precis de a se hrăni cu corpurile vii ale omizilor”. Un astfel de parazitism nu poate fi numit rău dacă este rezultatul evoluţiei. Ca să îl numim”rău”, ar însemna că atât insectele parazite cât şi omizile sunt într-un fel rezultatul intervenţiei intenţionate a lui Dumnezeu. Dar dacă aşa stau lucrurile, ştiind că noi nu suntem atotştiutori, dar că Dumnezeu este; înseamnă să recunoaştem că nu ştim planul lui Dumnezeu şi nu putem înţelege şi judeca nici planul Lui, nici intenţionalitatea acestui act şi nici care este binele care urmează după acest act. Tot ce putem afirma este că nu ştim cum anume acest parazitism, care nouă ni se pare a fi un rău natural, este înscris în planul lui Dumnezeu.
Răspunsul la problema răului
Până aici am putea spune că problema răului s-a rezolvat şi că, la drept vorbind, răul nu este deloc o problemă. Odată ce suntem conştienţi că nu putem cădea de acord asupra a ce anume e rău şi că judecata noastră e limitată şi părtinitoare, ajungem la concluzia că nu avem de ce să ne plângem. Numai Dumnezeu cunoaşte întreg tabloul universului, şi în acest tablou totul are locul lui, durerile de şale şi de cap, pisicile care se joacă cu şoarecele înainte de a-l mânca, parazitismul, inundaţiile, nazismul, copiii care mor de foame, sclavia etc.
Dar o asemenea concluzie cade în aceeaşi greşeală ca şi evoluţia. Nu putem rezolva problema răului făcând să dispară realitatea răului. Se pare că ne-am prins în capcană. Pe de o parte, greutatea imensă a răului ne face să negăm existenţa lui Dumnezeu, dar dacă îl negăm pe Dumnezeu şi aruncăm răul în ţesătura neintenţională şi indiferentă a evoluţiei, răul însuşi dispare. Pe de altă parte, dacă recunoaştem existenţa răului, trebuie să recunoaştem existenţa Creatorului cosmosului, a cărui inteligenţă şi omniscienţă nu poate fi cuprinsă de raţiunea omenească şi atunci răul dispare în profunzimile inimaginabile ale omniscienţei. Cum putem ieşi din această capcană?
Iar capcana este cu adevărat cruntă, fiindcă deşi avem în vedere tot ceea ce am spus mai sus, oricum e prea multă durere, prea multă suferinţă şi deznădejde în lume, în special pentru cei care nu au nici o vină. Şi am putea striga atunci, la fel ca Iov, spre înălţimile de nepătruns: „Cine eşti tu, acela care le aranjezi pe toate în jurul nostru, biete şi neînsemnate făpturi, care ne laşi să rătăcim în noapte, neştiutori, aruncaţi de colo-colo, bătuţi, nedreptăţiţi, împovăraţi şi trişti? E bine că ne spui: ‘Ai încredere în mine! Vi se va face dreptate la sfârşit’ în timp ce tu pluteşti nevătămat pe deasupra tuturor. Sărăcia, foamea, setea, frustrarea, umilinţa, dispreţul, truda, moartea celor pe care-i iubim din tot sufletul, frica, durerea sfâşietoare, tortura şi în cele din urmă anihilarea noastră nenorocită – iată ce ne dai tu nouă! Altceva ai zice dac-ai fi unul dintre ai noştri şi ai înghiţi şi tu exact ceea ce ne dai nouă!”
Dar ce am mai putea striga cerului dacă răspunsul ar fi o Întrupare?! O supunere totală şi de bună voie a lui Dumnezeu chiar faţă de răul de care ne plângem?! Aceasta ar fi o mărturie, un semn ca răul e într-adevăr real, făcându-L pe Dumnezeu întrupat să asude sânge, să sufere durerea sfâşietoare, umilinţa, tortura şi în cele din urmă anihilarea pe cruce. Oricât de real ar fi răul, Învierea ne arată că este cumva în chip misterios cuprins în planul lui Dumnezeu. În Întrupare, realitatea răului e absorbită în dumnezeire, nu risipită în aer, fiindcă Dumnezeu bea de bună voie medicamentul amar, ca un vindecător el însuşi rănit, nu ca un doctor distant sănătos. Şi în plus, dat fiind aspectul dramatic al soluţiei pe care ne-o oferă, începem să devenim conştienţi că Dumnezeu ia problema răului mult mai în serios decât am făcut-o noi înşine vreodată.
În acelaşi timp, nu este vorba numai de faptul că Dumnezeu se supune condiţiei noastre. Ca să rezolvăm problema răului, avem nevoie să fim eliberaţi de ignoranţă, de nedumeriri şi confuzii, de lipsa de perspectivă a raţiunii noastre, de pervertirea conştientă a adevărului şi de propria slăbiciune în faţa răului, pe care îl recunoaştem ca atare şi totuşi îl dorim şi îl alegem. Avem nevoie să ne vindecăm de defecte şi să fim conduşi la şi dincolo de toată înţelepciunea omenească, şi totul trebuie făcut astfel încât să fie pe măsura capacităţii naturii noastre omeneşti. Adică să avem cu adevărat înţelepciunea şi milostivirea lui Dumnezeu întrupat pentru noi.
Şi în cele din urmă, fiindcă suntem împovăraţi cu acel rău natural de care se plângea Darwin, lumea toată trebuie într-un fel răscumpărată. Adică, strigând cu toată disperarea inimii, avem nevoie nu numai ca totul să fie bun pentru oameni, ci şi să existe un cer nou şi un pământ nou, eliberat în sfârşit de cruzimi şi confuzii. Iată răspunsul complet dat de creştinism la problema răului, răspuns care poate fi înţeles însă numai prin harul credinţei. Tot ceea ce poate face un eseu ca acesta este să înlăture obstacolele şi să pregătească solul care să primească sămânţa. Dar aceasta, cred eu, nu este tocmai un lucru de nimic."
duminică, 27 octombrie 2019
In context
Dragilor, dupa atata desertaciune gasita in campanie inceputa tipic mioritic si dupa atatea atacuri si contraatacuri de cea mai joasa speta, in incercarea de a deslusi ceea ce ar trebui sa ne preocupe, am dat peste o poezie.
Bine, am gasit mai mult decat atat, dar asta este alta poveste!
Cum poezia poate fi incadrata intr-un cu totul alt context, am sa rog cititorul sa ramana la contextul dat pentru ca, nu-i asa, mai ales aici citatul lui Terentiu "Sunt om și nimic din ce e omenesc nu-mi este străin", se potriveste mai bine ca o manusa.
Cititi, analizati, meditati si asa mai departe!
"Sunt un om viu
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:
Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.
Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...
Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat."
Bine, am gasit mai mult decat atat, dar asta este alta poveste!
Cum poezia poate fi incadrata intr-un cu totul alt context, am sa rog cititorul sa ramana la contextul dat pentru ca, nu-i asa, mai ales aici citatul lui Terentiu "Sunt om și nimic din ce e omenesc nu-mi este străin", se potriveste mai bine ca o manusa.
Cititi, analizati, meditati si asa mai departe!
"Sunt un om viu
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:
Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.
Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...
Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat."
(https://www.versuri.ro/versuri/nichita-stanescu-sunt-un-om-viu-_7p17.html)
miercuri, 16 octombrie 2019
Natura umana din "metehne fara frontiere"!
Atentionare parafrazata: "nimic din ce-i omenesc nu este strain puterii sau opozitiei!"
Astazi mi-am propus sa las cateva ganduri, in putine randuri, despre ceea ce, cu mai bine de un secol in urma, autori cu greutate in literatura romana se chinuiau sa ne averizeze ca va urma si va continua traditia politica la romani. Greselile de exprimare sunt evidentiate, sic!, pentru ca mi se pare o mare nenorocire sa urmezi si sa continui aceeasi stare, cand te dai de ceasul mortii ca nu esti la fel.
Astfel, citii ca, cand s-a incercat votarea unei anume propuneri legislative in Senat, tocmai vajnicii aparatori liberali ai principiilor eticii si echitatii parlamentare nu si-au putut tine in frau suptordonatii, mare parte din ei lipsind si facand, astfel, imposibila adoptarea unei anume cerinte a partenerilor de coabitare politica.
Tot azi citii ca, cand va trebui sustinuta propunerea premierului Orban, nu conteaza cate respingeri se vor face in Parlament, deoarece Constitutia vorbeste de numiri diferite nu de repetari ale aceluias candidat pentru fumctia de premier chiar si la infinit (A.Z.). Deci, ne pregatim de cursa lunga!
La fel, citii ca, cand se vorbeste de cifre, datele oficiale ale statisticii, prin institutia de profil, nu prezinta chiar asa negru situatia. Dar cum realitatea ne demonstreaza ca marea majoritate a populatiei traieste sub pragul decentei, ma intreb caca nu reeditam bancul acela cu "scroafa care a fatat un porc, s-au raportat 12 iar ordinul a fost: dati un porc la export, restul poporului"?
Si mai citii ca, cand se vorbeste de politica mioritica, se doreste desfiintarea unui anume partid de stanga. Ca cel care pune accentul cel mai vocal este presedintele in exercitiu, e o problema. Existenta unei drepte sau stangi politice este alta problema. Cum aici e nevoie de ceva mai mult spatiu si cum, sigur, cei interesati cauta, pentru a gasi "solutii", recomand un material relevant, daca nu pentru noi, simplii cetateni, pentru cei indriduiti cu gasirea de solutii, consilierii si specialistii in analiza si sinteza din toate domeniilr. Iata-l
https://specialarad.ro/indreptar-ideologic-ce-inseamna-stanga-si-dreapta-politica/.
Nu pot, insa, sa ignor un pasaj de impact din aceste:"De la început, pe această temă de interes general, nu pot face abstracție de o vorbă de duh spusă de către marele Gabriel Garcia Marquez: „Eu nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Eu sunt inteligent”.
Dar uite ca m-am intins la vorba si am uitat ca, cand vine vorba de politic, pe aceeasi scena urca actori si actori. Si cum toti joaca un rol, daca nu am inteles sa intelegem, rolul lor nu are nimic a face cu viata reala a poporului. Nu degeaba am evidentiat zilele trecute fraza unui premier, dintr-un film cu tematica, care spunea: "UNEORI, INTERESELE GUVERNULUI SI ALE POPULATIEI CORESPUND!" Destept scenaristul, nu?
Astfel, ajungand la final de randuri cu ganduri, am inteles ca avem, traditional, aceeasi Marie cu alta palarie, adica metehne vechi, de cand democratia noastra originala si "fara frontiere", adica care nu tin cont de coloratura politica ci doar de interes. Metehne care ne sunt servite sub forma electorala de gogosi, lacrimi de crocodil, promisiuni, discursuri bombastice devenind, insa, subiect de reclama critica la adresa puterii, asa cum se facea intr-un vechi film despre un mare patriot, Ciprian Porumbescu, "RAHAT CU APA RECE!".
Si mi-am mai amintit cum, in copilarie, carambolam ca "...cand Mihai vazu calaul care voia sa-i taie capul, gandii ca, care-ar fi scaparea?"!
Astazi mi-am propus sa las cateva ganduri, in putine randuri, despre ceea ce, cu mai bine de un secol in urma, autori cu greutate in literatura romana se chinuiau sa ne averizeze ca va urma si va continua traditia politica la romani. Greselile de exprimare sunt evidentiate, sic!, pentru ca mi se pare o mare nenorocire sa urmezi si sa continui aceeasi stare, cand te dai de ceasul mortii ca nu esti la fel.
Astfel, citii ca, cand s-a incercat votarea unei anume propuneri legislative in Senat, tocmai vajnicii aparatori liberali ai principiilor eticii si echitatii parlamentare nu si-au putut tine in frau suptordonatii, mare parte din ei lipsind si facand, astfel, imposibila adoptarea unei anume cerinte a partenerilor de coabitare politica.
Tot azi citii ca, cand va trebui sustinuta propunerea premierului Orban, nu conteaza cate respingeri se vor face in Parlament, deoarece Constitutia vorbeste de numiri diferite nu de repetari ale aceluias candidat pentru fumctia de premier chiar si la infinit (A.Z.). Deci, ne pregatim de cursa lunga!
La fel, citii ca, cand se vorbeste de cifre, datele oficiale ale statisticii, prin institutia de profil, nu prezinta chiar asa negru situatia. Dar cum realitatea ne demonstreaza ca marea majoritate a populatiei traieste sub pragul decentei, ma intreb caca nu reeditam bancul acela cu "scroafa care a fatat un porc, s-au raportat 12 iar ordinul a fost: dati un porc la export, restul poporului"?
Si mai citii ca, cand se vorbeste de politica mioritica, se doreste desfiintarea unui anume partid de stanga. Ca cel care pune accentul cel mai vocal este presedintele in exercitiu, e o problema. Existenta unei drepte sau stangi politice este alta problema. Cum aici e nevoie de ceva mai mult spatiu si cum, sigur, cei interesati cauta, pentru a gasi "solutii", recomand un material relevant, daca nu pentru noi, simplii cetateni, pentru cei indriduiti cu gasirea de solutii, consilierii si specialistii in analiza si sinteza din toate domeniilr. Iata-l
https://specialarad.ro/indreptar-ideologic-ce-inseamna-stanga-si-dreapta-politica/.
Nu pot, insa, sa ignor un pasaj de impact din aceste:"De la început, pe această temă de interes general, nu pot face abstracție de o vorbă de duh spusă de către marele Gabriel Garcia Marquez: „Eu nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Eu sunt inteligent”.
Dar uite ca m-am intins la vorba si am uitat ca, cand vine vorba de politic, pe aceeasi scena urca actori si actori. Si cum toti joaca un rol, daca nu am inteles sa intelegem, rolul lor nu are nimic a face cu viata reala a poporului. Nu degeaba am evidentiat zilele trecute fraza unui premier, dintr-un film cu tematica, care spunea: "UNEORI, INTERESELE GUVERNULUI SI ALE POPULATIEI CORESPUND!" Destept scenaristul, nu?
Astfel, ajungand la final de randuri cu ganduri, am inteles ca avem, traditional, aceeasi Marie cu alta palarie, adica metehne vechi, de cand democratia noastra originala si "fara frontiere", adica care nu tin cont de coloratura politica ci doar de interes. Metehne care ne sunt servite sub forma electorala de gogosi, lacrimi de crocodil, promisiuni, discursuri bombastice devenind, insa, subiect de reclama critica la adresa puterii, asa cum se facea intr-un vechi film despre un mare patriot, Ciprian Porumbescu, "RAHAT CU APA RECE!".
Si mi-am mai amintit cum, in copilarie, carambolam ca "...cand Mihai vazu calaul care voia sa-i taie capul, gandii ca, care-ar fi scaparea?"!
marți, 15 octombrie 2019
Din curiozitate si nu numai!
Cum suntem intr-o perioada de "inalt avant electoral", ca sa parafrazez o butada cu trimitere, folosita inainte de 1989, a nu se uita ca in noiembrie a acelui an a fost celebrul ultim congres care l-a ales, ma documentez. Pentru a fi pregatit, ca cetatean participant la viata cetatii si pentru prezedentialele de luna viitoare si pentru celelalte, de anul viitor.
Dar nu polemici politice mi-am propus sa antamez, astazi, aici!
Astazi, dupa parcurgerea multor pagini de istorie interbelica, cu aliante politice, realizari si esecuri, cu personalitati puternice sau controversate, m-am oprit la un material mai mult decat interesant, dupa parerea mea, unde am gasit cateva cifre pe care vreau sa le las spre analiza, comparatie, sinteza, meditatie si, de ce nu, actiune atat candidatilor anului de gratie 2019 cat, mai ales, celor care se vor bate pentru "cascavalul" numit "locale" si "parlamentare" din anul care urmeaza.
Si sa nu uitam, asa cum spunea o maxima de pe Facebook, gogosile deja au inceput sa faca ravagii!
Asa, din curiozitate si nu numai, redau de pe http://www.romania-actualitati.ro/viata_si_societate_romaneasca_1918_1940-72790 acele cifre nu doar relevante:
"Iată câteva niveluri salariale (lei) în funcţie de profesii şi funcţii în anul bugetar 1934-1935:
Dar nu polemici politice mi-am propus sa antamez, astazi, aici!
Astazi, dupa parcurgerea multor pagini de istorie interbelica, cu aliante politice, realizari si esecuri, cu personalitati puternice sau controversate, m-am oprit la un material mai mult decat interesant, dupa parerea mea, unde am gasit cateva cifre pe care vreau sa le las spre analiza, comparatie, sinteza, meditatie si, de ce nu, actiune atat candidatilor anului de gratie 2019 cat, mai ales, celor care se vor bate pentru "cascavalul" numit "locale" si "parlamentare" din anul care urmeaza.
Si sa nu uitam, asa cum spunea o maxima de pe Facebook, gogosile deja au inceput sa faca ravagii!
Asa, din curiozitate si nu numai, redau de pe http://www.romania-actualitati.ro/viata_si_societate_romaneasca_1918_1940-72790 acele cifre nu doar relevante:
"Iată câteva niveluri salariale (lei) în funcţie de profesii şi funcţii în anul bugetar 1934-1935:
Ministru - 30.400
Prefect de judeţ - 17.250
Notar - 1.900 - 4.000
General - 25.400
Patriarh - 31.500
Profesor universitar - 23.350 - 29.550
Inginer - 3.300 - 19.500
Învăţător cu trei gradaţii - 3.700 - 4.700
Medic - 8.500 - 11.900
Medic de ţară cu trei gradaţii - 8.450 - 9.450
Plutonier (şef de post) - 3.400
Judecător - 9.250 - 19.150
Contabil cl.II - 2.850 - 6.100
Mecanic de locomotivă - 3.063 - 3.850
Lăcătuş - 2.600 - 2.650
Şofer - 1.950 - 5.350
Grădinar - 1.300 - 2.750
Doică - 1.450
Spălătoreasă - 500 - 2.200
Uşier - 2.400 - 3.250
Portar - 500 - 5.400
Ucenic - 300 - 1.850
Vizitiu - 600 - 2.350
Prefect de judeţ - 17.250
Notar - 1.900 - 4.000
General - 25.400
Patriarh - 31.500
Profesor universitar - 23.350 - 29.550
Inginer - 3.300 - 19.500
Învăţător cu trei gradaţii - 3.700 - 4.700
Medic - 8.500 - 11.900
Medic de ţară cu trei gradaţii - 8.450 - 9.450
Plutonier (şef de post) - 3.400
Judecător - 9.250 - 19.150
Contabil cl.II - 2.850 - 6.100
Mecanic de locomotivă - 3.063 - 3.850
Lăcătuş - 2.600 - 2.650
Şofer - 1.950 - 5.350
Grădinar - 1.300 - 2.750
Doică - 1.450
Spălătoreasă - 500 - 2.200
Uşier - 2.400 - 3.250
Portar - 500 - 5.400
Ucenic - 300 - 1.850
Vizitiu - 600 - 2.350
Şi câteva preţuri medii de vânzare al alimente în Bucureşti, anul 1934:
Carne de vacă, cal. I - 17,59 / kg.
Carne de porc, cal. I - 28,40/ kg.
Mezeluri - 48,50 / kg.
Lapte - 8,25 / litrul
Unt - 65 / kg.
Brânză de burduf - 53,75 /kg.
Ouă - 154,15 / 100 de bucăţi
Găini - 40,90 / bucata
Făină de grâu , cal. 00 - 10 / kg.
Pâine albă - 7,75 /kg.
Pâine neagră - 5,55 /kg.
Cafea - 88,50 /kg.
Măsline - 33,90 /kg.
Cartofi - 3,10 /kg.
Ulei de floarea-soarelui - 25,75 /litrul
Vin alb - 19,50 /litrul
Carne de porc, cal. I - 28,40/ kg.
Mezeluri - 48,50 / kg.
Lapte - 8,25 / litrul
Unt - 65 / kg.
Brânză de burduf - 53,75 /kg.
Ouă - 154,15 / 100 de bucăţi
Găini - 40,90 / bucata
Făină de grâu , cal. 00 - 10 / kg.
Pâine albă - 7,75 /kg.
Pâine neagră - 5,55 /kg.
Cafea - 88,50 /kg.
Măsline - 33,90 /kg.
Cartofi - 3,10 /kg.
Ulei de floarea-soarelui - 25,75 /litrul
Vin alb - 19,50 /litrul
(Date culese din lucrarea “Istoria civilizaţiei româneşti” de prof. univ.dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, 2009)"
Calcule si ganduri linistite. S-auzim numai de bine!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)