Scantei din uitare - 5

„Ce nu mă omoară mă face mai puternic.“ - Friedrich Nietzsche

Anii cei ..."tulburi"

        Resemnarea a luat loc fericirii.

Hotararea, inacceptabila pentru mine, ca urmasii sa plateasca pentru lucruri necunoscute, mi se parea o aberatie, dar de vreme ce traiam intr-o societate tot mai aberanta, dupa cum sunau toate comentariile pe care le auzeam la „Actualitatea romaneasca”, trebuia sa ma multumesc cu acest mod de viata.

        Din toamna aceea, timp de cinci ani am fost ca o frunza in vant, intr-o inconstanta totala, debusolat, nehotarat, dar cu o singura constanta: „ o persoana de sprijin serioasa, consecventa, eficienta, indiferent de sarcinile care i se trasau”.

        Ramanand, in continuare, la comanda unui pluton de TR-isti, am avut ocazia sa cunosc noi persoane, sa am noi oportunitati, sa iau noi hotarari. Pentru scurta vreme am comandat o noua serie pana cand, din cauza unor mici, dar repetate, accidente la picior, am fost clasat „apt limitat” la un spital militar.

        Sansa, sau nu, situatia m-a scos definitiv din contactul cu trupa. Cateva luni am fost detasat la Comenduirea garnizoanei, apoi la Biroul cadre al unitatii si, ulterior, am fost mutat la Centrul Militar unde, din nou sansa, sau nu, am fost pus fata in fata tocmai cu cel care-mi luase locul de CI-st (unde trebuia sa ajung eu).

Acesta ma cunostea si imi cunoastea si povestea. Intre noi s-a statornicit o prietenie, o relatie mai mult decat profesionala, cu un sprijin reciproc si o incercare nereusita, pentru mine, de aplanare a dezamagirii nascuta din esecul suferit.

        Cei cinci ani, cat am continuat sa mai lucrez in cadrul Ministerului Apararii, mi s-au parut o vesnicie. Nu se mai terminau. Nu se intrevedea nici o alta sansa. Nu mai exista nici o speranta pentru mine.

        In noua unitate, ca ofiter clasat „apt limitat” am simtit respingerea celor care, probabil, doreau sa aduca pe altcineva in locul meu. Am primit una din cele mai mici functii, in schimb mi se repartizau sarcini cat mai grele (e drept ca in primul an am beneficiat de o „binecuvantare” profesionala, lucrand ca secretar al Comisiei de recrutare pentru institutiile militare de invatamant, dar fara o „incadrare” si pe o functie mai mare). Ca si anterior, am cunoscut foarte multe persoane dispuse sa ma ajute, unele intervenind chiar la Comitetul Judetean de partid, dar fara succes.

       

Colaborarea si prietenia mea cu CI-stul unitatii a devenit tot mai puternica, asa ca nu am fost socat cand acesta mi-a spus:

„ Daca vrei, este un loc liber la Garzile Patriotice. … (cunostinta comun) tocmasi a trecut la C.I. si am acolo „o gaura”. Eu te sustin”.

        Si acum ma tulbura stirea. Eram socat, din doua motive. Mai intai, stiam ce tip de ofiter este …, cat si cum ii placeau „gradele lichide”, si apoi, cum ne intreceam, secretari UTC de subunitate fiind, in bancuri politice, multe „fara perdea”. Cum putea ajunge el CI-st ? Cum a fost posibil ?

        Comandantul Garzilor Patriotice m-a primit cu bunavointa si mi-a si spus functia si cu ce urma sa ma ocup.

„ Trebuie, totusi, sa mai faci un pas. Dosarul e bun, e la noi, totul e in regula. Trebuie doar sa scapi de clasare. Nu poti fi la noi daca esti „apt limitat””.

        Trecat peste handicapul ratarii securitatii, noua pozitie in cadrul garzilor patriotice imi dadea o noua speranta de afirmare profesionala. Un alt traseu, decat cel al trupei.

„Tovarase colonel, chiar luni merg la spital si-mi ridic clasarea”, l-am asigurat eu, mai mult decat sigur de mine.

        Am plecat la Sitalul Militar cu speranta si m-am intors cu o noua si descurajanta lovitura.

„ Dumneata nu stii cum se ridica o clasare”, m-a apostrofat seful sectiei chirurgie, in fata comisiei, dupa ce la consultatie a vazut ca venisem, de acasa, „doar cu trenul” (cinstit vorbind, stiind ca am fost clasat corect, „pe bune”, fara pile, credeam ca, in urma investigatiilor si a faptului ca-mi refacusem piciorul, ridicarea acelei clasari se va face in mod asemanatora).

        Am pierdut si acel loc de promovare soarta fiindu-mi, credeam eu, deja tot mai potrivnica.

Prietenul meu, CI-stul, mi-a facut cunostinta cu toti CI-stii cu care puteam discuta, iar acestia ma asigurau de tot sprijinul lor.

La unitate eram apreciat, chiar daca nu si promovat intr-o functie superioara, dar gustul amar al esecului incepuse sa ma marcheze.

Voiam sa fac ceva, sa plec din orasul acela, sa gasesc un loc in care sa ma ascund de mine insumi. Erau prea multe ganduri, prea multe frustrari, prea multa durere in ratarea si dezastrul meu profesional.

Incercam sa-mi fac prieteni, sa am noi contacte, sa ne largim, ca familie, sfera relatiilor si, in acelasi timp, sa-l „aprovizionez” pe prietenul si coordonatorul meu cu informatii obtinute „la intamplare” sau coordonat, dupa cum cereau cazurile „speciale” la care acesta lucra.

Sansa numita „Inspectia M.St.M.”

        Cinci ani se scursesera de la teribilul si socantul verdict pe care-l primisem de la cadristul Directiei a IV-a.

In tot acest timp, dosarul meu a ajuns sa fie apreciat de toti sefii care veneau in control la prietenul meu, sau se perindau la comanda birou-lui de specialitate.

„Mai omule”, mi-a spus CI-stul intr-un moment de sinceritate, „daca nu aveai buba aceea la dosar, acum erai departe. Poate chiar la Academie, sau sef de birou”.

        Nu mai speram nimic, asa ca atunci cand in unitate s-a anuntat „Inspectie de la Marele Stat Major”, am fost unul dintre putinii care nu a tremurat. In fond, nu aveam nici o functie importanta, cu toate ca lucram la „mobilizare”, nu eram nici o personalitate intre cadre si aveam, deja, aproape noua ani de militarie. Orice masura impotriva „incapacitatii mele profesionale” nu ma putea afecta.

Cei noua ani erau obligatorii dupa terminarea scolii militare, in care se dorea parasirea armatei. Altfel, se platea pentru toti anii de scolarizare.

        In primavara anului 1987 a venit si „Inspectia”.

Condusa de scretarul Consiliului Politic al M.St.M., inspectia avea sarcini specifice, intre care si cunoasterea si rezolvarea problemelor personalului.

        Intr-o clipa de nebunie, mi se parea chiar ca este ultima mea sansa, pe care nu trebuia sa o pierd, am solicitat „sa fiu primit in audienta de seful comisiei”.

        Blocaj total in Centrul Militar.

        De la comandantul acestuia si pana la ultimul soldat, solicitarea mea a cazut ca un traznet. Nici macar prietenul meu, CI-stul unitatii,  nu fusese pus la curent de intentia mea.

Ce a urmat, pare desprins dintr-un film de comedie muta.

Toti sefii, mai mari sau mai mici m-au invitat, cat mai mieros si prieteneste, la discutii particulare.

„ Ti-am gresit cu ceva ?”, „ S-au intamplat lucruri neregulamentare cu tine ?”, „ Cu ce te putem ajuta ?” sunau, invariabil, intrebarile coloneilor, sefii mei.

Eu, un simplu locotenent major, le raspundeam: „ce am de raportat voi raporta numai tovarasului general maior”.

        A sosit ziua hotaratoare.

Cerniti si spasiti (adevarul ca stiam aproaspe tot ce se intampla in unitate), sefii mei se uitau cu groaza la mine, incercand sa anticipeze ceea ce va urma. Este drept, cu multi intrasem in usoare conflicte pro-fesionale si se temeau ca aveam „sa-i torn”, pentru unele nereguli pe care le cunosteam.

„ Tovarase locotenent-major”, mi s-a adresat seful comisiei de inspectie, in biroul comandantului, unde urma sa se tina audientele, „aici vom fi noi doi si, daca esti de acord, va asista si secretarul de partid. Daca nu, vom ramane doar noi doi, dar nu este cel mai bine.”

Am raspuns ca nu am nimic impotriva. Asezandu-ma la birou si primind aprobarea sa-mi prezint problemele, am facut ceea ce urma sa-mi schimbe, cu adevarat, viata si cariera: i-am prezentat tot ceea ce am scris pana acum, incepand cu anul 1972 si terminand cu respingerea categorica a dosarului meu.

„ Tovarase general maior” am incheiat eu, „daca de cand eram un copil si pana in ziua de astazi s-au obtinut informatii care au servit interesului national, daca pot fi folosit ca sursa, membru de partid, in actiuni secrete, fiind „de incredere”, cum se poate sa platesc cu cariera mea pentru actiunile unor rude despre care nu am stiut si nu stiu sa fie, in prezent, in atentia Securitatii ?  „Si, cum am fost primit in liceul militar, in scoala de ofiteri si in randul membrilor de partid nu pot sa fac parte din randul cadrelor de securitate? Aceasta este problema pentru care am cerut audienta. Dupa zece ani de sprijinire a organelor C.I. nu cred ca este normal sa mi se respinga dosarul pentru niste acte probabile, de acum patruzeci de ani”, mi-am incheiat eu (intr-o actuala prezentare aproximativa) „oful” varsat fara nici o prejudecata.

        In toata aceasta perioada, secretarul de partid trecuse prin tot spectrul curcubeului in timp ce, impasibil si netulburat, seful comisiei imi asculta doleantele.

„ Nu pot sa-ti promit nimic. Ceea ce am discutat ramane, desigur, intre noi trei. … (spunandu-i pe nume secretarului de partid) nici un cuvant despre problema locotenentului. Dar te asigur ca tot ceea ce se poate face pentru a ajunge acolo unde vrei, voi face”, a incheiat seful comisiei de inspectie (tot intr-o redare aproximativa) audienta in care ma primise.

        Am iesit din birou buimacit. Mai intai, pentru curajul pe care-l avusesem, o nebunie la urma urmei. Apoi, pentru raspunsul pe care-l primisem. Sa fie, oare, posibila o rasturnare a situatiei ?

Nu mai stiu ce am motivat colegilor si sefilor. Fumand o tigara impreuna cu ceilalti colegi incercam sa-mi recantaresc sansele, sa-mi analizez posibilitatile, sa ma autolinistesc.

        Siguranta sefului comisiei si, in special, puterea functiei dadeau frau liber visurilor, planurilor, sperantelor.

        Voi fi C.I.-st!

                                                                                                                                                                   Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)

Scantei din uitare - 4

"Daca ceva poate merge prost, va merge prost". - Legile lui Murphy

In … „incompatibilitate”

        In timpul pe care-l aveam la dispozitie am reusit sa contactez toate rudele mele si pe ale sotiei, sa completez acel tabel detaliat cu datele solicitate si sa redactez cea mai completa autobiografie din cariera mea.

Era pentru prima oara cand munceam cu drag si faceam ceea ce urma  sa fie, speram eu, afirmarea mea profesionala.

        Inainte de data limita am depus documentele solicitate cu speranta, nemarturisita dar arzanda ca, in sfarsit, visul meu se va implini. Adio aviatie, academie tehnica, adio elevi si colegi care mai de care mai curiosi, adio subordonare incorecta, adio promovari dupa pile, cunostinte, relatii si „plocoane”, adio … dar la cat de multe lucruri urma sa spun „adio” in momentul intrarii in randul ofiterilor de securitate.

In treacat fie spus, un grup de elevi la care am fost comandant de pluton doar in luna de pregatire pentru depunerea juramantului militar chiar m-a intrebat ce caut in randul ofiterilor care formau „echipa” de instruire, pentru ca nu m-au auzit sa-i atentionez ca „a luat incendiul foc”, sau sa le sugerez „daca sunteti prosti si uitati ce va spun, faceti ca mine, notati-va intr-un carnet”.

Cu aceste sentimente, si cu multe alte viziuni „de realizare” mi-am depus dosarul, urmand ca in cel mai scurt timp sa urmez toti pasii ceruti pentru transferarea din randul cadrelor M.Ap.N. in cel am M.I.

        A trecut o luna, doua, trei si nimic din ceea ce visam eu nu se intampla.

Ca un facut, ca o lovitura de traznet, am aflat informatia pe care nu doream (nici nu o gandeam, macar) sa o aud vreodata: ofiterul … de la arma … a trecut la C.I., ajungand la unitatea unde trebuia sa fiu eu.

        Ce se intamplase ? Eram, din nou, victima lipsei pcr-ului sau, pur si simplu, soarta isi batea joc de mine ?

„ Sa stii ca nu am putut sa fac nimic”, m-a intampinat "CI-stul meu".

„ Dosarul tau a fost respins definitiv. Nu mai ai nici o sansa. Chiar am fost sfatuit sa incetam colaborarea”.

        Verdictul era terifian. Catastrofal. Era prima lovitura, aproape nimicitoare, pe care o primeam. Mi se parea ca era sfarsitul. Care era situatia ?

        Cunosteam cate ceva din „antecedentele” familiei.

Bunicul dinspre mama, invatatorul Bancianu Ioan, capitan in rezerva, cazuse la Cotu Donului in 1942 iar fiul lui, Bancianu Gheorghe (fratele mamei si unchi necunoscut mie) cazuse in luptele de la Banska Bystica, pe raul Horn, la poalele muntilor Tatra, din Slovacia Centrala. Eram sigur ca asta nu ma poate afecta.

Tata, din cate imi povestise (fara sa-l verific) urmase cursurile Scolii militari de ofiteri politico-naviganti de aviatie din Beius si, ulterior, Tecuci, ranuntand din motive medicale. Mai tarziu, intr-un moment de „confesare” mi-a povestit despre un var care fugise in S.U.A. si, pentru a nu fi atins de „urmari” a trebuit sa solicite trecerea in rezerva. Nici asta nu cred ca ma putea afecta. Oricum, asa cum aveam sa aflu mult mai tarziu, tata fusese "atins" de aripa "secu".

Un unchi prin alianta, fusese si el ofiter dar trebuise sa suporte consecintele „apartenentei burghezo-mosieresti” a familiei, dupa „victoria” cominismului, fiind disponibilizat.

       Incercand sa gasesc „sursa bubelor” din dosar am aflat, voalat, ce putea fi. Atat in randul rudelor mele, cat si ale sotiei, existau persoane care in tinerete au participat, ca orice tanar, la baluri sau alte activitati distractive ale timpului. Unele dintre acestea erau organizate si cu scop propagandistic legionar sau pentru sustinerea partidelor „istorice” cum erau etichetate grupurile anticomuniste.

Dupa cum stiu acum, de fapt tot ce era anticomunist era categorisit ca legionar si infierat ca atare. Din cauza acestor doua, sau trei, persoane (nu-mi mai aduc aminte), dosarul meu era incompatibil cu cariera pe care o visam. Mai mult, era exclusa orice posibila reluare a candidaturii mele eu fiind, deja, „indexat” ca indezirabil pentru C.I.

Nu era nici o problema daca doream sa raman in retea, chiar mi s-a propus sa fiu „rezident” si sa preiau cateva surse pentru coordonare.

Dar, sub nici o forma, nu puteam ajunge „ofiter intr-un domeniu special” asa cum erau incadrati, in nomenclatorul P.C.R., ofiterii de securitate.

      In niciun moment nu am avut vreun resentiment fata de rudele mele. Mai mult, chiar, am cautat sa fiu cat se poate de corect si cinstit si sa nu discut niciodata despre aceasta "speta". Nici chiar dupa "revolutie" cand, persoanele in cauza, erau indrituite sa-si ceara drepturile de "persecutat politic". 

„ Poate mai avem o sansa”, m-a anunta, intr-o zi, "CI-stul meu". „Uite, iti fac cunostinta cu Viorel M. El vrea sa te ajute”.

Viorel M., Dumnezeu sa-l odiheasca, tocmai urma sa fie promovat la „Centru” si s-a oferit sa „puna o vorba buna” pentru mine la serviciul de cadre al Directiei a IV-a, Contrainformatii militare.

Asa se face ca, intr-o zi de vara anului 1982, m-a luat sub „aripa lui” ocrotitoare si m-a introdus la seful cadrelor, colonelul …. Deziluzie totala. Acesta, transant, mi-a taiat orice avant, facandu-ma sa inteleg ca, desi era o sursa foarte buna, soarta mea era pecetluita. Nu voi ajunge, niciodata, ofiter de contrainformatii militare.

        Am plecat din Bucuresti singur, mai mult plangand.

        Ajuns la unitate, aveam sa primesc o noua lovitura.

Pentru ca fusesem implicat intr-un caz, pe care-l documentasem ca „ executarea serviciului de zi pe unitate cu deficiente majore”, dosarul cu propunere de incadrare la Consiliul Politic al unitatii, ca Instructor U.T.C., fusese respins. Asta nu ma afecta prea tare. Nu prea eram interesat de munca de activist politic U.T.C.

Nu ma afecta nici faptul ca nu "reusisem" sa fiu avansat la termen. Tocmai se introdusese un nou criteriu pentru ofiterii subunitatilor-scoala, iar eu nu aveam, consecutiv, doua calificative F.B. (greseala mea, de "neungere").

        Ce ma afecta si nu numai ca ma durea, dar ma „ingropa”, era ratarea sansei de desavarsire profesionala, la care visasem in "toata viata militara" de pana atunci si pe care o sperasem posibila, din acea primavara a anului 1972.

        Trecusera zece ani de cand semnam „sursa …”, in speranta ca, intr-o zi, voi fi si eu unul dintre cei care prelucreaza acele note, va pune rezolutii si va semna ca un ofiter de securitate autentic.

                                                                                                                                                                   Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)

Scantei din uitare - 3

"To be, or not to be, that is the question..." - W. Shakespeare, Hamlet

Ofiter, persoana de sprijin

        Primul an de activitate, ca ofiter al armatei, a fost unul cat se poate de anost. Tatonare, cunoastere, clarificare la o subunitate de militari in termen. Nu aveam nici un scop, nu ma interesa nimic, nu stiam ce va fi si ce nu va fi.

Intrasem intr-o unitate cu cadre de diverse specialitati, un colectiv nou dar in care aveam multe cunostinte din liceul militar, doar ca eu eram „la trupa”, pe cand ei, ofiterii cu grade inferioare, comandau subunitati de elevi. Nu asta ma deranja ci, asa cum bine intuiti, lipsa contactului cu ofiterul de contrainformatii  militare.

        Acesta, un colonel in varsta, era privit cu mult respect de toti ofiterii, dar pentru mine era un mare semn de intrebare, din moment ce nu ma contacta.

Asa a trecut acel prim an de activitate ca ofiter, cu multe „noutati” profesionale si cu o mare realizare personala (m-am casatorit), dar si cu o mare dezamagire ( proaspat casatorit, mi s-a incredintat sarcina „de onoare” de a fi de serviciu la trecerea dintre ani). Dar eram un „proaspat” ofiter caruia, inca, „nu i se uscase cerneala pe degete” si nu aveam nici pile.

        In toamna anului urmator, fiind mutat la o subunitate scoala, am intrat si eu in randul „titratilor”, realizare importanta dar fara semnificatii deosebite pentru mine. Tot nu luasem contactul cu acel serviciu la care ravneam atat de mult.

Aici trebuie sa fac o paranteza.

Majoritatea cartilor cumparate in acea perioada se refereau la activitati de informatii si contrainformatii,  spionaj si contraspionaj din cel de-al doilea razboi mondial pana in perioada „de glorie” a razboiului rece.

Continuam sa ascult „E.L.” si „V.A.” si chiar sa comentez, in cercul de prieteni, anumite aspecte constient de pericolul care ma pastea. Mi se parea ca asa as ajunge mai usor la C.I.-stul unitatii.

        Ca ma inselam a dovedit-o o vizita de instruire, schimb de experienta, pe care noi, viitorii instructori ai elevilor, am facut-o intr-o garnizoana apropiata, unde aveam repartizati foarte multi colegi de scoala militara.

„ Stii ca … a ajuns C.I.-st ?”, m-a intrebat fostul meu coleg de banca si prieten, pentru trei ani.

Scurta revedere cu el si, mai mult, acea informatie m-au facut sa tresar. Nu stiu ce o mai fi cu el. A fost, pentru o scurta perioada, in contact cu mine, cand m-a si vizitat, apoi destinele noastre s-au despartit definitiv, fiecare mergand pe drumul lui.

        Ajuns la unitate, mi-am luat inima in dinti si, dupa autoverificari si pregatiri minutioase, l-am abordat direct, in biroul lui, pe noul C.I.-st (cel vechi se pensionase).

„ Sunt locotenentul…” m-am prezentat eu, „si vreau sa va raportez urmatoarea situatie”.

Maiorul ... m-a privit zambind.

Nu stiu ce a crezut si ce a inteles, dar in momentul in care m-am recomandat „sursa X” si i-am explicat ce si cum era cu mine din anul 1972, si-a dat seama ca nu glumeam si ca, trecand peste orice obstacol, doream, si eram decis, sa ajung asemenea lui.

„Lasa-ma sa informez organul de partid si te contactez eu”, si-a precizat el pozitia, bineinteles prezentandu-mi aceeasi situatie cu care am fost confruntat in scoala militara.

Dar acum, ca ofiter, situatia era mult mai „speciala”, aprobarea pentru sprijinirea organului de securitate urmand sa fie data de Consiliul Politic Superior al M.St.M, organul de partid superior consiliului scolii. Din acel moment CI-stul unitatii  a devenit unul dintre simbolurile si exemplele mele in devenirea ca ofiter de contrainformatii militare eficient, competitiv, profesionist. Chiar daca, intre timp, a plecat pe alte functii.

        Am inceput o lunga si fructuoasa colaborare, cu informatii din cele mai variate domenii, cu semnalari ale unor pericole, sau posibile pericole caracteristice unui domeniu atat de importasnt cum este cel al invatamantului militar. E drept, nu mi-a cerut niciodata mizerii, nu-i furnizam bancuri „anti” decat atunci cand mi se parea ca cineva incearca sa ma verifice (si s-au dovedit, de multe ori, ca acele situatii erau create tocmei de „concurenta” si alti „pretendenti” la aceeasi pozitie  de C.I.-sti, persoane cu care, ulterior, am fost coleg).

A fost o perioada de renuntari cand, pentru a-mi atinge scopul, am refuzat oferta unui elev, bine intentionat si „cu potential”, de a-mi asigura un loc la Academia Tehnica Militara situatie care, cu siguranta, mi-ar fi schimbat total viata.

„ Trebuie sa ne vedem de urgenta”.

Aveam un cod special de comunicare, iar solicitarea mi s-a parut stranie, in acea zi de primavara a anului 1982. Nu intelegeam ce putea sa insemne.

„ Uite, urmeaza sa fac propunere pentru un ofiter C.I. si m-am gandit la tine”, mi-a explicat maiorul. „ Trebuie ca, in cel mai scurt timp posibil sa-ti faci dosarul de cadre. Cat mai repede sa-mi aduci autobiografia, dupa acest model si tabelul acesta completat cat mai detaliat. Succes!”

        Eram in al nouălea cer. Ce spun eu, in al nouazeci si nouălea.

Mi se implinise visul. Urma sa ajung ofiter de contrainformatii militare.

Trecusera aproape patru ani, dar mie mi se parusera patruzeci. Dar acum se terminase cu armata. Urma sa fiu si eu ca „cei mai tari din parcare” dintre ofiteri.

Visam eu. 

                                                                                                                                                                   Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)

Scantei din uitare - 2

"Mama, unde esti ?

Bate-ma de vrei,

Dar vino sa ma iei ..."

Elev-militar, colaborator

„Vezi ca te cheama locotenetul-colonel T.”, ma avertizase unul dintre ofiterii directionali ai companiei. „ Te duci asa si asa (mi-a explicat el) si te prezinti acolo. Nu stiu de ce te cheama, dar ai grija cum te comporti”.

Astea au fost indicatiile, asa era ordinul, asa a inceput „marea aventura” a unui copil in pragul adolescentei, care-si dorea sa semene eroilor securitatii, dar nu stia cu ce „se mananca” aceasta meserie. Ulterior, tarziu, am aflat de unde incepuse totul, dar despre acest lucru poate mai tarziu.

C.I.-stul liceului m-a primit cu bomboane (erau preferatele mele intrucat nu ma apucasem de fumat "profesionist"), cu bunavointa si cu un scop precis.

„ Nu-i asa ca tu, un utecist exemplu, esti patriot si tii la tara ta ?” m-a intampinat el.

„ Sunt gata sa servesc patria”, am bravat eu, nestiind ce va urma.

„ Uite, tocmai de aceea, dupa ce ti-am studiat dosarul, te-am propus sa faci parte din reteaua noastra informativa”, a continuat el. „ Stim ca sunt unele lucruri in neregula printre colegii tai, se asculta posturile de radio „Europa Libera” si „Vocea Americii”, se fac comentarii. Pe mine ma intereseaza toate aceste lucruri”.

        Aceasta introducere m-a blocat. Eram transpus, parca eram pe o alta planeta.

„ Mai serveste o bomboana. A, sa nu uit. Mergi acum in vacanta si dupa ce revii vom avea niste discutii mai lungi pe aceasta tema. Adica vom face o instruire. Dar inainte de asta, trebuie sa-ti iei angajamentul ca nu vei spune nimanui despre discutia noastra, nici macar parintilor. Uite, scrie aici ceea ce-ti dictez eu …”, a continuat, pentru ca in final sa-mi spuna si numele conspirativ cu care urma sa semnez, atunci cand aveam sa redactam materialele informative.

Elev, informator

          Nu mai stiu cate materiale informative am semnat. Multe sau putine, acest lucru nu mai este, acum, relevant. Esentialul este ca din anul doi (dupa revenirea din vacanta de primavara nu ne-am prea vazut) si pana in anul patru am parcurs o etapa importanta in dezvoltarea mea personala care s-ar putea intitula: etapa conturarii si clarificarii devenirii mele profesionale.

       Imi doream, nici mai mult nici mai putin, sa devin ofiter de contrainformatii militare. Eram dispus, pentru aceasta, sa fac orice mi se cerea, inclusiv sa renunt la visul de a deveni pilot, vis cu care intrasem, de fapt, in liceul militar.

Incetul cu incetul, am intrat in diferite grupuri ssi, conform instruirii, aflam ce comentarii se faceau pe baza emisiunilor muzicale de la „E.L.”, ce bancuri se spuneau, ce glume circulau. Mici gainarii, care pentru mine reprezentau, la acea data, realizari deosebite in dorinta, din ce in ce mai mare, de a ajunge C.I.-st.

Au fost, cu siguranta, momente cand „am calcat peste cadavre”, au fost clipe in care mi-am dat seama ca nu am prieteni adevarati intre colegi, au fost situatii in care m-am simtit un tradator, dar am trecut peste toate aceste „sentimentalisme” manat de un singur gand: acela de a ajunge acolo unde, in visul meu, ma puteam realiza cel mai bine, in contrainformatiile militare. In naivitatea mea, nu stiam ca la acest statut se ajunge cu mult mai greu, iar terminarea liceului militar nu-ti permitea atingerea acestei tinte. Inca nu stiam ca Departamentul Securitatii Statului face parte din Ministerul de Interne, iar eu eram „dator vandut” fortelor armate, in Ministerul Apararii Nationale.

        La terminarea liceului am reusit, datorita mediilor scolare, sa fiu intre primii admisi la o Scoala militara de ofiteri a M.Ap.N., alta decat cea de aviatie. Practic, nu ma mai interesa ce scoala militara urmam, atata timp cat scopul meu era cel deja mentionat.

„ De fapt, eu nu vreau sa ajung ofiter de tancuri”, i-am marturisit comandantului de pluton, intr-o discutie strict particulara si confidentiala. 

„ Eu vreau sa ajung ofiter de contrainformatii militare si atat”, mi-am desconspirat eu, iresponsabil, crezul.

Comandantul plutonului, „veche catana” unsa cu toate alifiile, sau poate nu, a inteles si dupa o anumita perioada am fost „invitat” la C.I.-stul scolii. De data aceasta nu am mai fost servit cu bomboane, ci cu tigari si cu o cafea. Prima si ultima data. A fost intalnirea de cunoastere, de tatonare, de apreciere, de clarificare.

In felul acesta mi-am continuat activitatea conspirativa printre colegi si ofiteri, cu informatii mai edificatoare probabil, deoarece si domeniul de activitate si pregatire era mai vast si mai ridicat: armament si munitie, documente secrete, perspective si secrete mai importante. 

Toate punctate de precizarea, directa si fara ocolisuri: „ca sa ajungi ofiter de contrainformatii militare trebuie sa ai un dosar foarte bun, sa furnizezi informatii cat mai importante si sa fi selectat de D.S.S. Din armata nu se poate ajunge asa de usor acolo”.  

Concluziile si incheierea C.I.-stului au fost ca o lovitura de baros, trantita in capul meu. Ca nu era asa aveam sa aflu peste ani cand, la cursul de pregatire in contrainformatii militare, am avut mai multi colegi care nu au trecut prin acele „furci caudine” ale preselectiei, fiind nepoti si rude de „barosani” confirmand ca, de fapt, cea mai eficienta filiera de selectie era, fara dubii, filiera P.C.R.(a pilelor, cunostintelor si relatiilor), care nu a disparut nici astazi.

        Nu vreau sa fiu carcotas caci, se pare, si pentru mine aceasta filiera a fost benefica, dar sub alt aspect. Pana acolo, insa, mai era un drum lung si mult mai greu decat imi inchipuisem sau anticipasem. Obstacolele incepeau sa se iveasca iar primul dintre ele, in calea atingerii telului meu major a fost, de neanchipuit, primirea in randurile membrilor partidului comunist.

Elev, persoana de sprijin

La inceputul anului doi, dupa trecerea „timpului regulamentar” si statutar, la recomandarea organizatiei U.T.C., am fost primit in randul membrilor partidului comunist. Situatia impunea un nou statut de elev de scoala militara, cu alte indatoriri si drepturi.

Telul meu ramasese acelasi, fara sa stiu ca elevul-informator, sursa C.I.stului scolii, nu-si mai putea desfasura activitatea in cadrul retelei informative a acestuia. Dar pentru un elev in scoala militara nu era o problema. Cu aprobarea organului de partid al scolii, elevul-informator a ajuns elev-persoana de sprijin, lucru despre care am aflat dupa intrarea in D.S.S. asa cum am aflat, de fapt, mult mai multe „dedesupturi si subtilitati” ale muncii de securitate. Atunci, insa, eram „fericit” ca puteam continua o activitate care, speram eu, imi putea facilita, mult mai lesne, ascensiunea.

„ Voi cere aprobarea Consiliului Politic si daca o primesc, vom continua activitatea. Numai ca ne vom vedea mai rar, tu urmand sa te intalnesti, mai des, cu tovarasul ... (si mi-a spus numele unui ofiter-profesor), care este persoana ta de contact si prin care vom tine legatura” si-a incheiat C.I.-stul discursul despre continuarea colaborarii mele.

Din acel moment, doar o data sau de doua ori  l-am mai intalnit personal. Restul activitatii informative in scoala militara s-a desfasurat prin colaborarea cu acel ofiter-profesor-rezident, care pana la terminare mi-a fost profesor, coordonator secret si confident.

        Prea multe amintiri nu mai am din acei ani.

Pentru ca doream sa ajung in securitate, nu acordam foarte mare atentie detaliilor. Acestea nu ma interesau, desi ca viitor ofiter de comanda ele erau de cea mai mare importanta. Poate am pierdut multe oportunitati, si cu siguranta este asa, dupa cum se va vedea, dar tinta si concentrarea mea erau in alte directii. Sau mai bine zis, in alta directie, Directia a IV-a a Departamentului Securitatii Statului.

        Asa am ajuns locotenent, cu a doua medie in promotia de ofiteri. Dar nici asta nu ma interesa la fel cum nu m-a mai interesat nici propunerea pe care mi-o facuse o cunostinta, cu grad de general in Bucuresti, (un unchi "descoperise", dupa terminarea liceului, ca au radacini comune, provenind din acelasi sat) care dorea sa ma duca in capitala, pentru a-mi deschide „portile spre afirmare”. Asa cum am mentionat, numele nu mai are nici o importanta acum. Oricum, in scoala am fost vizitat de dumnealui.

        Am ajuns acolo unde mi-am dorit, tot sub imboldul atingerii tintei mele si nu pentru implinirea unei cariere de ofiter activ al Ministerului Apararii Nationale. Media de absolvire imi permitea, dupa seful promotiei, sa-mi aleg orice garnizoana din tara. Telul meu m-a indemnat spre orasul natal, fara sa tin cont de pozitia si functia pe care urmam sa le am, situatie facilitata si de situatia familiala.

        Un an de zile nu am avut nici un contact cu ofiterul de contrainformatii militare al unitatii sau cu alta structura de securitate.

                                                                                                                                                             Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)

Scantei din uitare - 1

"Şi-ai să mă uiţi -

Că prea departe
Şi pentru prea mult timp porneşti!
Şi-am să te uit -
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti."

                                                     Ion Minulescu, Trei lacrimi reci de calatoare

        Este greu sa-ti accepti soarta. Mai ales atunci cand, asa cum se spune in argou, „ti-ai facut-o cu mana ta”. Si cand esti la o varsta care nu-ti mai permite sa iei, din nou, viata de la capat. Sau poate nu este asa ?

        Nu stiu de ce, dar mi se pare ca daca tot ce am trait si mi s-a intamplat va fi eliberat din aceasta incurcata si impenetrabila „cutie neagra” care inseamna gandurile si amintirile mele, voi reusi sa trec peste acesti ani grei, peste gandurile triste si, uneori, periculoase, peste aceasta stare deplorabila care, mai mult ca oricand, ma urmareste acum, la aproape douazeci de ani de la acea hotarare unilaterala care mi-a schimbat viata. Daca este asa sau nu doar timpul va decide, un timp asupra caruia nu mai am nici un control dar care, asa cum ma "consilia" un vecin, poate sa insemne, in actuala conjunctura, un panaceu, o reparatie.

        Acest lucru se poate intampla dand frau liber amintirilor, scantei din uitare si punand pe hartie, mai bine zis pe net, toata aceasta "poveste", o perioada care ma apasa, ma urmareste si nu ma lasa sa uit ceea ce am fost: un ofiter ca oricare altul in cautarea implinirii visului inspirat, atat de bine, de celebrul citat al lui Napoleon Bonaparte: "Fiecare soldat poarta in ranita sa un baston de maresal".

        Desi stiu ca nu este nimic extraordinar, desi nu am povesti asemanatoare lui Philby, Suvorov sau Pacepa, cred ca scurta poveste a carierei mele militare, asa cum a fost ea de la varsta de cincisprezece ani, ma poate face mai liber. Mai liber decat sunt acum, mai liber decat am fost si voi fi, mai linistit si mai constient ca am facut ceea ce trebuia facut.

        Iar cei doi copii ai mei, pe care i-am supus la multe lipsuri, vaduvindu-i de multe oportunitati pe care le putea oferi o cariera „de succes” vor intelege marea si greaua povara care m-a urmarit, de la pasul acela pana acum.

        Tuturor celor dragi ai mei, copiilor, sotiei si celor apropiati le dedic aceste randuri, aceste amintiri, aceasta incercare de a reda povestea necenzurata a unui “ex”, "o viata de ofiter asa cum a fost”, ca sa-l parafrazez pe marele om de cultura care a folosit fraza respectiva.

        Nu voi folosi nici un nume si nu voi face referire la vreo persoana anume. Asa consider ca este cel mai corect. La fel cum nu voi aborda nimic "picanteresc". 

        Incercarea aceasta, timida si poate "criticabila" vine sa completeze ceea ce am redat pana acum pe acest blog, pentru intregirea imaginii pe care si aici, in lumea virtuala, o pot lasa viitorului, neavand pretentii de scriitor demn de editare. Tocmai de aceea, pentru eventualele greseli de exprimare  imi cer, anticipat, iertare.

Inceputurile

        Asa cum am promis in mica introducere, voi incerca sa depan toate amintirile, atatea cate mai sunt si mi le amintesc, legate de o cariera sinuasa, deloc usoara, dar care m-a pasionat si m-a acaparat aproape douazeci de ani, acea de ofiter de informatii si contrainformatii.

Nu vreau sa incep aceasta mica „întreprindere” fara a puncta un lucru esential: copilaria, pana la varsta de cincisprezece ani, a fost una foarte normala, cu o singura exceptie, totusi. Am avut oarecari inclinatii muzicale fapt pentru care, timp de sapte ani, am urmat "Scoala de muzica" din orasul meu natal incercand, cu eforturi, sa ajung un virtuoz al viorii, lucru imposibil datorita constructiei mele interioare si, nu in ultimul rand, al zodiei „Pesti”, care ma conducea spre partea ascunsa, conspirativa si clandestina a lucrurilor. Lecturile acelor ani priveau, mai mult, actiunile unor eroi din razboaiele secrete ale serviciilor de spionaj si contraspionaj, din istoria acestor servicii si, de ce nu, din actiunile recente, imortalizate de Haralamb Zinca, Rodica Ojog-Brasoveanu, Cosnatntin Chirita si multi altii, atat cat puteam gasi la timpul respectiv, care imi completau imaginatia avida de o viata primejdioasa, dar plina de succes si afirmare profesionala.

Asa se face ca in anul 1971, atunci cand se punea problema inscrierii mele la liceu, contrar tuturor asteptarilor si dorintelor familiei si, mai ales, pentru a le demonstra ce si cum pot, am ajuns la un liceu militar, situatie ce avea sa-mi schimbe viata si detinul, definitiv.

Cu toate acestea, pasiunea pentru muzica nu m-a parasit, ramanand un constant ascultator al „Metronom”-ului regretatului Cornel Chiriac, pe care-l receptionam cu volumul redus, la un vechi aparat cu lampi Sakta, ori de cate ori eram singur acasa, sau cu prietenii. La fel de constanta a ramas si pasiunea pentru conspirativitate, despre care nu stiam inca nimic concret dar cu care urma sa intru in contact foarte curand.

          Ca inceputurile in ale militariei au fost punctate de dese idei de renuntare, accese de panica si depresie (pe atunci nu se punea accent pe partea psihologica a personalitatii si caracterului unor tineri de 14 - 15 ani)  n-ar trebui sa surprinda. La fel cum  nu ar trebui sa surprinda insistentele cu care ma rugam lui Dumnezeu sa ma ajute sa plec de acolo, insistente si rugaciuni (facute in ascuns, noaptea, sub patura cazona) ramase, normal, fara raspuns. Din rusine si orgoliu (nu doream sa dau satisfactie celor care ma considerau incapabil sa urmez aceasta cariera) am incheiat primul trimestru, l-am inceput pe cel de-al doilea si ma pregateam, cel putin asa gandeam atunci, sa parcurg ceea ce trebuia sa insemne acest drum "de elita" in plina perioada de edificare a societatii socialiste multilateral dezvoltate.  

           Ceva, sau cineva, insa nu a dorit acest lucru atunci cand, cu cateva zile inainte de vacanta de primavara, m-am trezit chemat la biroul celui care avea sa-si puna o amprenta deosebita asupra destinului meu. Ofiterul de contrainformatii militare.   

                                                                                                     Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)

Despre "My Way"

"Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu."  - (http://www.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan/17/)

Nu despre celebrul cantec al lui Frank Sinatra m-am gandit sa scriu astazi. Si asta nu pentru ca "drumul meu" firesc, natural nu ar fi important ci pentru ca trebuie sa vorbesc despre un cu totul alt drum, inceput abia acum cativa ani, in 1994. 

Dupa plecarea dintr-un anume sistem, pe care-l dorisem si pentru care luptasem, plecare onorabila nu impusa am ajuns, parca, la o anume rascruce de drumuri.

Afacerea pe care incercam sa o initiez cu un cunoscut (in spercial de comer-cializare a produselor de "mare cautate", alcool si tigari) parea sa aiba sort de izbanda in proaspata economie de piata post-decembrista, permisiva si atragatoare (doar asa si-au inceput majoritatea milionarilor "agoniseala").
Ceva, insa, ma macina si nu era remuscarea lasarii unei functii importante. Nu. 

Era nelinistea unor intrebari existentiale, inca fara raspuns. 
Cu o mama nepoata de preot si un tata cu credinta de conjunctura, crescut si educat, de la 14 ani, intr-un sistem ateu materialist dialectic si istoric, cu profunde resentimente religioase (gen "Religia - o fraza de dansii inventata, ca cu a ei putere sa va aplece-n jug"), libertatea "castigata" dupa 1989 nu mi-a demonstrat ca exista Dumnezeu, desi toata lumea rostea, oriunde si oricum rugaciunea "Talal Nostru". Si astfel, intr-o perioada de aproximativ o luna de zile, golul spiritual pe care nu reuseam sa-l umplu in nici un fel, s-a adancit tot mai mult, ajungand sa am cele mai negre si morbide ganduri, avand una si aceeasi mare dilema: ce se intampla cu mine daca mor ?
Intr-o marturisire mai ampla, lasata intr-o anume revista si pe undele unui anume post de radio (dar si in fata unor jurnalisti straini) imi povesteam, pe larg, trairile momentului.

Macinat de acele intrebari inca fara raspuns (intre care nu pot uita una poate copilareasca: de ce animalul cunoscut de toata lumea drept cal se numeste asa si nu altfel), am inceput sa caut raspunsuri in detrimentul dezvoltarii afacerii.
Am ajuns astfel sa intru in contact cu o literatura total diferita de cea pe care o "savurasem" pana atunci. Istorie, biografii, lectii spirituale si povestiri adevarate din viata diferitilor "trecatori" au inceput sa ma acapareze, sa ma pasioneze.

Intr-o astfel de publicatie am gasit marturia unui om deosebit, Blaise Pascal, matematician, fizician si filosof francez care spunea (redau prin copy-paste de pe site-ul cu citate celebre, la care voi face o usoara adaugare): "Daca Dumnezeu nu exista, nu pierzi nimic crezand in El, dar daca El exista si nu crezi, atunci ai pierdut totul."(http://www.
citatecelebre.eu/ro/citate/autori/blaise-pascal/Dumnezeu). 
In cartea respectiva, imi aduc aminte ca citatul suna cam asa (redau din memorie): "Daca-mi pun nadejdea in Dumnezeu si el nu exista, nu pierd decat cateva placeri pacatoase care, oricum, imi fac rau. Dar daca Exista, am castigat o fericire vesnica". Aceasta fraza si carte, completata de multe altele intre care si povestea lui Johnny Erickson Tada m-au determinat sa fac un pas mai departe. Sa caut mai in profunzime.

Asa am dat peste niste oameni simplii, care erau preocupati nu numai de viata lor fizica ci si de sufletul lor si care m-au ajutat sa gasesc foarte multe raspunsuri, la intrebarile pe care le aveam, intr-o carte deosebita pe care o aveam in biblioteca (doar era democratie acum) dar o ignoram: Biblia sau Sfanta Scriptura. Si astfel, am aflat ca viata nu inseamna numai acum si aici, ca se poate trai si altfel decat in minciuna, grosolanie, trivialitate, betii si tot ce poate produce "fericire" sufletelor, de fapt, nefericite si ca, daca ai credinta, poti intelege de ce calului i se spune cal. Iata si raspunsul:

"Domnul Dumnezeu a facut din pamant toate fiarele campului si toate pasarile cerului; si le-a adus la om, ca sa vada cum are sa le numeasca; si orice nume pe care-l dadea omul fiecarei vietuitoare, acela-i era numele. Si omul a pus nume tuturor vitelor, pasarilor cerului si tuturor fiarelor campului; dar pentru om nu s-a gasit niciun ajutor care sa i se potriveasca." (http://www.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/genesa/2/)

Nu mult mai tarziu am descoperit drumul meu si faptul ca sunt un pacatos care merita moartea vesnica, adica despartirea de Dumnezeu si de viata de dupa moarte , drum pe care-l redau (prin copy-paste), in continuare, fara nici un alt comentariu ( i se mai spune si Drumul Roman sau drumul de la moarte la viata):

"Ce urmeaza atunci? Suntem noi mai buni decat ei? Nicidecum. Fiindca am dovedit ca toti, fie iudei, fie greci, sunt sub pacat..." Romani 3.9

"Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu." Romani 3.23

"De aceea, dupa cum printr-un singur om a intrat pacatul in lume, si prin pacat a intrat moartea, si astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricina ca toti au pacatuit…" Romani 5.12

"Fiindca plata pacatului este moartea, dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Hristos, Domnul nostru." Romani 6.23

"Dar Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi." Romani 5.8

" Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti, vei fi mantuit. Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea, si prin marturisirea cu gura se ajunge la mantuire...Fiindca "oricine va chema Numele Domnului va fi mantuit". " Romani 10. 9,12,13

Am inceput sa parcurg acest "drum" si am inceput sa citesc tot mai mult Sfanta Scrptura, descoperind, intre altele, ca vechiul proverb romanesc "Cine sapa groapa altuia cade el in ea" este, de fapt, unul biblic Proverbe 26.27, ca vechiul slogan comunisto-securist "Cine nu e cu noi este impotriva noastra" este, de fapt, una din invataturile Mantuitorului Isus gasita in Evanghelia lui Matei 12.30 "Cine nu este cu Mine este impotriva Mea, si cine nu strange cu Mine risipeste", si ca vechiul indemn secular "fa ce spune popa, nu ce face el" este tot o invatatura biblica, aflata in aceeasi Evanghelie, in capitolul 23 versetele 1,2 si 3: 

"Atunci Isus, pe cand cuvanta gloatelor si ucenicilor Sai, a zis: "Carturarii si fariseii sed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care va spun ei sa le paziti, paziti-le si faceti-le; dar dupa faptele lor sa nu faceti. Caci ei zic, dar nu fac.

Ei leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor sa le miste. Toate faptele lor le fac pentru ca sa fie vazuti de oameni. Astfel, isi fac filacteriile late, isi fac poalele vesmintelor cu ciucuri lungi; umbla dupa locurile dintai la ospete si dupa scaunele dintai in sinagogi; le place sa le faca oamenii plecaciuni prin piete si sa le zica: "Rabi! Rabi!"

Am completat pana la versetul 7, pentru a sublinia dezvoltarea invataturii data atunci. Parca se potriveste si cu alte timpuri, acum.

Si am mai invatat ce inseamna, cu adevarat, iertare, credinta, nadejde si dragoste, prin Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfant, trecand peste toate nimicurile, nimicniciile, impotrivirile si toate celelalte "binecuvantari" ale vietii seculare cotidiene unde, numai aici, "omul este lup pentru om".

Acesta a fost si este drumul. Care nu s-a oprit atunci ci continua si astazi, chiar daca in unele momente am ratat esentialul, ramanerea in aceste invataturi. Nu am devenit nici prosper om de afaceri, nici politician elitisto-machiavelic dar nici ratat ( dupa cum un istoric in voga categorisea un anume grup socio-uman care nu s-a identificat cu hotii si "falitii" democratiei originale romanesti). 

Sunt un simplu cetatean, cu frica de Dumnezeu care doreste sa-si continue acest DRUM pana la capat, adica pana voi pleca din aceasta lume. O plecare imprevizibila, necunoscuta ca timp si moment, dar INEVITABILA.

Acesta este "My Way".

PS. Si pentru amintirea fratelui meu de credinta, Ilies Nelu, plecat la Domnul de curand, mult prea devreme. Dumnezeu sa-l odihneasca!

Dar zic eu, in gluma,  spre meditare "ce ti-e scris, in "dosarul de cadre" ti-e pus!" 

Si de asta nu scapa nimeni.

Dincolo de cuvinte

Credinta este stiinta adevarata! -  Dumitru Staniloae

Doua cantece sau, mai bine zis, versurile a doua cantece celebre ma determina sa postez astazi, inaintea unei noi zile de cercetare spirituala si odihna.

Primele sunt intr-o traducere romaneasca a nemuritoarei "Oda bucuriei". 
"Odă bucuriei" (An die Freude în germană) este o odă scrisă în 1785 de către poetul și istoricul german Friedrich Schiller, cunoscută mai ales pentru muzica pe care a fost pusă de către Ludwig van Beethoven în a patra mișcare a Simfoniei a 9-a, pentru patru voci solo, cor și orchestră. Interpretarea muzicală a lui Beethoven a devenit, fără text, imnul Uniunii Europene.

Traducerea romaneasca este aceasta:

Slavă ție, stea curată

Voie bună pe pământ

Astăzi te simțim aproape

Sol din Rai cu soare sfânt.

Vraja ta aduce iară

Pe popor lângă popor

Toți pe lume frați noi suntem

Când apari ușor în zbor.

(ultimul vers se poate găsi și tradus:

Când apari ușoară-n zbor sau:

Unde-apari ușor în zbor.)

Cine a avut norocul

De prieteni buni să dea

Cine știe ce-i iubirea

Lângă noi cântând să stea

Fericit un suflet drag

Te poate face pe pământ

Cine n-a simțit iubirea

Plece dintre noi plângând.

Milioane strângeți rânduri

Tot mai sus urcând spre cer, urcând spre cer!  - ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Od%C4%83_bucuriei)

Pentru ca mi-am propus sa trec dincolo de cuvinte, redau si versurile cantate de cele mai multe coruri crestine:

"Te-adorăm în fericire

Domn al gloriei cereşti

Ce cu raza-ţi de iubire

Inimile ne-ncălzeşti,

O, alungă nori şi ceaţă

De-ntuneric şi păcat,

Şi ne luminează viaţa,

Cu Duhul tău Sfânt, curat.

Orice lucruri, mari sau mici,
Ce prin tine s-au creat ;
Stele, îngeri cântă-n juru-ţi
Laudă ţie ne-ncetat!
Munţi şi mare, deal şi vale,
Floarea în splendoarea sa ;
Toate lucrurile tale,
Ne vestesc iubirea ta.

Dătător de fericire,
Eşti tu, Doamne, tuturor;
Râu de viaţa şi iubire,
Curge din al tău izvor,
Tu eşti Tatăl, Hristos frate,
În tine toţi ne iubim ;
Învaţă-ne-a ierta toate,
Şi ca fraţi noi să trăim."

Celelalte versuri sunt tot ale unui imn crestin, un cantec minunat pentru oricine
are nevoie de pace si liniste sufleteasca "Maretul Har".
"O cintare cu o traiectorie de 240 de ani  care de-alungul vietii sale a reusit sa stringa cu sine povesti, taine, dorinte, sperante, bucurii sau dureri, marturii sau cereri…o cintare pe care trebuie sa o cunosti, la fel ca intreaga ei poveste."
                                                  (http://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/01/31/istoria-cintecului-maretul-har/)

"Maretul Har m-a mintuit
Pe mine din pacat
Pierdut eram, dar m-a gasit
De moarte m-a scapat

Maretul Har m-a invatat
S-o rup cu orice rau
Ce scump mi-e azi tot harul dat
Traiesc prin el mereu


Dureri, batjocuri, prigoniri
Adese-am intilnit
Prin harul marii Lui iubiri
Eu toate-am biruit


Prin Har ajunge-voi in cer
Cu slava imbracat
Si voi slavii in vesnicii
Pe Cel ce har mi-a dat."

O meditatie serioasa asupra acestora poate transcede, cu adevarat, dincolo de cuvinte.

O duminica linistita!