Nu pentru polemica ci din dorinta de clarificare postez, prin copy-paste, una dintre referintele de baza la "speta" pe care, deja, retelele de socializare au redat-o cu comentarii pe care (sic) nu vreau sa le comentez.
Am preluat materialul de pe https://www.crestinortodox.ro/religie/bogatia-saracia-69506.html pentru a nu fi acuzat de partinire.
Totusi, pentru corectitudine si contra carcotasilor, am pus in titlu "instigatorul" si am evidentiat, prin marime si culoarea rosie, "ideea centrala", cu specificatia ca aceasta idee priveste intreaga spiritualitate, fara frontiere sau deosebiri doctrinare. A se retine!
Lectura ...linistita!
"Bogatia si saracia
Pozitia Bisericii fata de bunurile materiale este pozitiva. Bunurile acestea au fost create de Dumnezeu si sunt date oamenilor spre folosinta si multumire. Aceasta pozitie, care decurge din recunoasterea lui Dumnezeu ca Facator al lumii, nu a fost contestata in crestinism decat numai de catre gnosticii dualisti, pe care Biserica i-a declarat eretici. Dar aceasta pozitie nu implica si abordarea favorabila a bogatiei sau acceptarea strangerii de bunuri materiale, care de obicei este in legatura cu nedreptatea si lacomia.
In ceea ce priveste bunurile materiale, Parintii Bisericii adopta o intreaga gama de atitudini, incepand cu simpla tolerare a pastrarii acestora sub forma proprietatii particulare, cand ea este folosita in scopuri sociale, si ajungand pana la totala respingere a oricarei proprietati individuale si promovarea proprietatii obstesti.
Proprietatea obsteasca a aparut initial ca manifestare sociala spontana a crestinilor Bisericii Ierusalimului, dar se pastreaza pana astazi in monahismul cu viata de obste. Proprietatea obsteasca din sanul crestinismului difera mult fata de cea din comunism.
In crestinism axioma este "orice imi apartine este si al tau", pe cand in comunism axioma este "orice iti apartine este si al meu". Proprietatea obsteasca din crestinism se sprijina pe libera si spontana consimtire, in vreme ce in comunism pe impunerea exterioara si pe constrangere. Mai mult, proprietatea obsteasca din crestinism recunoaste ca stapan real al bunurilor pe Dumnezeu, pe cand proprietatea obsteasca comunista acorda aceasta calitate omului.
In acest cadru, Parintii Bisericii uneori semnaleaza uriasul pericol pe care il comporta pentru om acumularea bogatiei sau mentinerea proprietatii particulare, iar alteori subliniaza necesitatea bunei ei intrebuintari. Primul fapt se observa in special in perioada primara a istoriei Bisericii, cand credinciosii proveneau in principal din paturile sociale mai sarace, dar nu inceteaza sa existe si in intreaga perioada ulterioara. Iar al doilea fapt il intalnim mai mult dupa venirea in sanul Bisericii a paturilor sociale mai avute si constituie o pozitie centrala pana astazi. Premisele acestor pozitii se afla in Noul Testament.
Este relevant faptul ca in Sfanta Scriptura, si in special in Noul Testament, impartirea oamenilor in bogati si saraci se face nu atat pe baza posibilitatilor lor economice sau a situatiei lor sociale, cat pe baza pozitiei pe care ei o adopta fata de Dumnezeu si voia Lui.
Saracii si bogatii constituie doua categorii diferite de oameni in principal din punct de vedere religios. Saraci sunt toti cati nu au suficiente bunuri economice si isi pun nadejdile in Dumnezeu, traind direct dependenta lor de El. Din contra, bogati sunt cei care detin din belsug bunuri economice si se bazeaza, pe ele, uitandu-L pe Dumnezeu. Saracii raman in hotarele firii omenesti si cauta plinatatea dincolo de proximitatea lumii. Bogatii au falsa senzatie a suficientei de sine, fiind de fapt prizonieri lumii si robi fricii de stricaciune si de moarte. De aceea Hristos ii fericeste pe saraci, ca mostenitori ai imparatiei lui Dumnezeu, si ii deplange pe bogati.
Opinia calvinismului, care invoca anumite pasaje din Vechiul Testament unde bogatul este prezentat ca elementul unei speciale bunavointe a lui Dumnezeu, nu este in acord cu Noul Testament si cu traditia patristica, ci se limiteaza la locuri din Vechiul Testament, in care binecuvantarea lui Dumnezeu este legata de existenta bogatiei materiale. In Noul Testament, insa, si in Biserica, bogatia duhovniceasca o inlatura substantial pe cea materiala.
Hristos insusi Si-a petrecut viata pamanteasca in saracie, fara a avea "unde sa isi plece capul". Un mod analog de viata a sugerat si ucenicilor Lui. Aceasta nu L-a impiedicat, insa, pe Hristos sa Se comporte ca om sociabil. Ba mai mult, vrajmasii Lui, comparandu-L cu asceticul Ioan Botezatorul, ziceau: "Iata om mancacios si bautor de vin". Dar si Sfantul Apostol Pavel zicea despre el insusi ca stie sa traiasca si in lipsa si in belsug. In sfarsit, printre crestini au existat de la inceput nu doar saraci, ci si oameni care aveau avutie proprie.
Dupa cum nimerit s-a observat, nici o alta rautate nu a fost atat de aspru condamnata de Domnul precum iubirea de bogatie. Condamnarea aceasta nu are atat un sens social, cat unul antropologic. Nu urmareste atat de mult combaterea nedreptatii sociale si refacerea dreptatii sociale, cat mai ales eliberarea omului de robia lumii si de puterea celui rau.
Viata crestina, ca viata de libertate, cere dezlegarea de stapania bogatiei, care il oprima pe om si il supune banului. Tanarului care il intrebase in ce fel ar putea deveni desavarsit, Domnul ii raspunde: "Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta si da-o saracilor si vei avea comoara in cer, si vino si urmeaza Mie". Posesia bogatiei materiale il inrobeste pe om si il impiedica sa intre in imparatia lui Dumnezeu. Dimpotriva, dorirea bogatiei imparatiei lui Dumnezeu duce la izbavirea de povara bogatiei materiale si la lepadarea de toata grija vietii.
Relevante sunt aici pildele comorii ascunse in tarina si a margaritarului de mult pret, in care gasirea imparatiei lui Dumnezeu este prezentata ca pricina care il impinge pe om la vinderea intregii sale averi pentru dobandirea acesteia. In felul acesta omul se izbaveste de povara bogatiei materiale, totodata folosind-o ca mijloc de dobandire a bogatiei spirituale.
Crestinii sunt chemati sa aiba indestulare in ceea ce priveste lucrurile materiale, indestulare care este asimilata in esenta indestularii cu putine sau multumirii cu putine. Bogatia si prisosirea sunt de trebuinta doar in cele spirituale.
Pe de alta parte, bunurile materiale - prin a caror dobandire si posesie oamenii se considera bogati - sunt neglijabile fata de totalitatea bunurilor pe care Dumnezeu le da tuturor. "Dumnezeu da imbelsugat", zice Sfantul Ioan Gura de Aur, "toate cele ce sunt mult mai de trebuinta decat banii, precum aerul, apa, focul, soarele si toate asemenea acestora. Nu se poate spune ca bogatul se desfata de raza soarelui mai mult, iar saracul mai putin; nu se poate spune ca mai imbelsugat aer respira cel bogat fata de cel sarac, ci toate sunt deopotriva si de obste. Pentru ce, dar, cele mai mari si mai de trebuinta si sustinatoare ale vietii noastre Dumnezeu le-a facut de obste, iar cele preamici si mai de putin pret - banii, zic - nu sunt obstesti? Ca sa se alcatuiasca viata noastra si sa avem unde deprinde virtutile".
Aceeasi teza, dar cu o mai mare intensitate si radicalism, o aflam si la Sfantul Simeon Noul Teolog. Dupa Sfantul Simeon, toate lucrurile lumii sunt comune tuturor oamenilor, tot asa cum sunt comune lumina si aerul pe care il respiram. Toate au fost facute spre folosul si desfatarea tuturor, fara a le lua cineva in stapanire.
Proprietatea privata este o manifestare aparuta din lacomie. Cei ce sunt stapaniti de patima aceasta, nu sunt in realitate stapani asupra proprietatii lor, ci robi si paznici ai acesteia. Chiar daca dau ceva din cele ce au sau toate cele ce au acelora care au nevoie, nu pot fi considerati demni de lauda, ci tot sunt datori cu pocainta pe durata intregii vieti pentru toate cele cate le tin de atata vreme in mana lor, lipsindu-i pe fratii lor de folosirea acestora.
De aceea bogatii care dau milostenie nu se indreapta prin aceasta, nici nu inceteaza de a fi vinovati de lipsurile si greutatile oamenilor pe care i-ar fi putut ajuta si nu i-au ajutat. Daca, insa, Dumnezeu iarta nedreptatea aceasta si fagaduieste ca va rasplati pe omul care da cu bucurie averea lui fratilor lui saraci, face aceasta spre a-l ajuta sa se tamaduiasca de aceasta boala a sa si sa inceteze de a-si mai pune nadejdea in averea sa, intorcandu-se liber la El si urmand calea poruncilor Lui.
Aceasta pozitie absoluta a Sfantului Simeon Noul Teolog este desigur legata de votul saraciei dat de monahi, carora li se adreseaza. Dar acest lucru nu schimba pozitia lui generala de crestin in ceea ce priveste chestiunea proprietatii private.
De altfel, o pozitie analoaga este si cea a Sfantului Vasile cel Mare, care nu se adreseaza monahilor, ci crestinilor mireni. La intrebarea "pe cine nedreptatesc stapanind asupra celor ce le am?" raspunde: Care sunt aceste lucruri pe care le ai? De unde le-ai luat si le tii in viata ta? Bogatul este asemenea celui ce intra in teatru si impiedica intrarea celorlalti, considerand exclusiv a lui ceea ce se da tuturor. Credinciosul nu trebuie sa se dedea strangerii de avere, ci sa saraceasca, precum indeamna Domnul. Faptul de a detine avere constituie o fapta nedreapta si de condamnat.
Astfel, de pilda, observand ca bogatul nu se deosebeste in esenta de lacom sau, mai mult, de hot, zice relevant: "Cine este lacomul? Cel ce nu se multumeste cu cele ce il indestuleaza. Si cine este cel ce insala? Cel ce ia ale celorlalti. Tu, dar, nu esti lacom? Tu, dar, nu esti inselator, cel ce ai primit cele spre iconomie, pe acestea facandu-le ale tale insuti? Sau, daca cel ce dezbraca pe cel imbracat se numeste borfas, cel ce nu imbraca pe cel gol, putand face aceasta, carei alte denumiri este vrednic? A flamandului este painea pe care o tii tu; a celui gol haina pe care o pazesti in lazile tale; a descultului incaltarea care putrezeste la tine; a celui in nevoie argintul pe care il ai ingropat, incat: pe atatia nedreptatesti, cator ai putea sa le dai".
Aceste teze absolute, care in duhul lor raman irealizabile, trebuie adaptate dupa caz in aplicarea lor. Dupa cum noteaza Sfantul Ioan Gura de Aur, cuvintele Mantuitorului nu trebuie cercetate de unele singure, ci trebuie vazuta cu exactitate si persoana careia ii sunt adresate, si vremea in care se zic, si pricina pentru care sunt rostite.
De altfel aceasta reiese cu claritate si din diferentele pe care le prezinta dupa caz insesi cuvintele lui Hristos sau cele ale Apostolilor in legatura cu folosirea sau posesia bunurilor materiale.
Fiecare crestin este dator sa se lepede de dorinta de a poseda aceste bunuri. Dar lepadarea aceasta nu se poate face pretutindeni, totdeauna si de catre toti in acelasi mod. Datele sociale diferite, contextele istorice, specificul personal si maturitatea duhovniceasca a fiecaruia este firesc sa contribuie la conturarea unor moduri diferite de traire a adevarului evanghelic absolut.
Diferitele raportari - acceptate de Biserica - la bunurile materiale se pot rezuma tipologic la urmatoarele:
a. neavutia sau lipsa proprietatii
b. proprietatea in comun sau obsteasca
c. uzul in comun
d. uz administrativ al proprietatii private.
Fara indoiala, neavutia de buna voie este pentru credincios mai neprimejdioasa decat legatura cu bunurile materiale. Pe locul al doilea vine proprietatea in comun, care a functionat pentru un anumit interval de timp in Biserica Ierusalimului si se pastreaza institutional in viata monahala de obste, adica in chinovii. Proprietatea in comun face simtit la nivelul vietii personale si sociale a credinciosilor scopul dumnezeiestii intrupari si adevarul dogmei Sfintei Treimi.
Legat de proprietatea in comun este si uzul in comun. Dar in vreme ce in cazul proprietatii in comun nu exista proprietate particulara, in cazul uzului in comun exista, dar este pusa la dispozitia uzului in comun.
In sfarsit, in cazul uzului administrativ al proprietatii particulare este acceptata existenta acesteia pentru indestularea credinciosului si ajutorarea celor lipsiti. Reiese insa limpede ca in acest caz pericolul dependentei de avere, ca si cel al folosirii ei egoiste, este foarte grav. Cu toate acestea practica abordata de crestini se distinge mai mult prin folosirea egoista a proprietatii private, in timp ce proprietatea in comun si uzul in comun se limiteaza la cadrul ingust al mediului familial, si aceasta nu totdeauna si nici pentru un timp nelimitat.
Dupa invatatura crestina, omul este iconom sau chivernisitor al bunurilor aflate la dispozitia lui, nu stapan al acestora. Proprietatea particulara, care este o manifestare a lacomiei, nu provoaca doar probleme morale, ci si sociale. De altfel institutia proprietatii particulare nu se refera in esenta la raporturile oamenilor cu lucrurile, ci la raporturile oamenilor intre ei in functie de lucruri.
Proprietatea particulara, ca si limba, are sens doar in cadrul vietii sociale. Nu poate exista proprietate particulara - dupa cum nu poate exista nici limba - a unui singur individ izolat. Despartind intre "al meu" si "al tau", proprietatea particulara raceste raporturile dintre oameni si provoaca dezbinari si conflicte. Totodata, insa, asigura o oarecare libertate individuala in cadrul imperfectei societati umane. Libertatea aceasta, care sta in legatura cu iubirea de sine, este o forma de robie fata de lucrurile lumii. La adevarata libertate se accede prin neavutia de bunavoie. De aceea desavarsirea cea in Hristos este legata de lepadarea oricarei forme de proprietate particulara.
Cand proprietatea particulara supraacopera necesitatile omului si este stapanita ca bogatie neimpartasita, ea comporta pericole pe care cu dificultate le poate infrunta credinciosul. Iubirea, care constituie chintesenta vietii crestine, cheltuie bogatia. Iar cel ce isi iubeste semenul sarac este firesc sa nu tina bogatia pentru sine, ci o cheltuie pentru a acoperi nevoile aceluia.
In fine, nu doar tinerea bogatiei, dar si poftirea acesteia creeaza omului probleme morale si spirituale. Pofta aceasta nu il lasa pe om sa traiasca si sa rodeasca in credinta, ci il duce la moarte spirituala. De aceea credinciosul trebuie sa se simta indestulat ramanand la cele neaparat trebuincioase vietii. Toate cate nu sunt absolut necesare, sunt de prisos. Pe de alta parte cei bogati sunt sfatuiti sa nu se mandreasca, nici sa se bazeze pe bogatia lor, ci sa aiba incredere in Dumnezeu. De altfel, dupa cum remarca Clement Alexandrinul, bogat nu este cel ce are, ci cel ce da la randul sau, "caci darea il arata pe acela fericit, nu averea".
Bogatia si luxul cultiva trufia, pe cand saracia si simplitatea nasc smerenia. in fine, saracia ca alegere personala de bunavoie sporeste libertatea si bogatia spirituala. In acest caz, asa cum observa Cuviosul Isaac Sirul, pe cat omul se lipseste de bunuri, pe atat mila lui Dumnezeu il insoteste si il sprijina dumnezeiasca iubire de oameni. Aceasta saracie de voie il inalta pe om duhovniceste si il face urmator lui Hristos. Cand, insa, saracia este involuntara si nu este corect abordata, il poate aduce pe om la pierzanie. Dupa cum bogatia poate duce la impietrire si trufie, tot asa si saracia il poate impinge la disperare si indiferenta morala. Aceste situatii extreme sunt totdeauna critice. Corecta lor abordare necesita o puternica intrarmare morala si spirituala.
Crestinul, izbavindu-se de robia lumii, devine cu adevarat bogat si imbogateste si pe altii. Bogat nu este cel ce strange bani sau isi satisface la nesfarsit dorintele sale, ci acela care se multumeste cu cate are si nu pofteste mai mult. Dupa cum si invers, sarac nu este cel ce nu strange bani sau nu isi satisface dorintele, ci acela care are multe dorinte nesatisfacute. Ceea ce il face pe om sarac este pofta fara masura sau cu nesat. Cel ce este stapanit neincetat de poftele lui ramane sarac. De altfel, sarac, dupa cum arata si etimologia cuvantului, este acela care "se strange", neputandu-si satisface dorintele. Cu cat omul are mai multe nevoi neimplinite, cu atat mai sarac este. Si cu cat are mai putine nevoi neimplinite, cu atat mai bogat este.
Adica, in ultima analiza, saracia si bogatia nu sunt atat stari obiective, cat mai ales subiective. Si se intampla adesea ca starile subiective sa fie opuse celor obiective. Aceasta, desigur, nu inseamna ca cel in mod obiectiv sarac este in mod subiectiv bogat atunci cand simte necesitati presante sau dorinte nesatisfacute. Avantajul saracului, insa, este ca nu are la dispozitia lui multe lucruri care sa il subjuge si sa ii limiteze libertatea. Adevarata bogatie este ascunsa si cultivata in starea de saracie materiala. Iar crestinul adevarat poate fi sarac, dar sa ii imbogateasca pe multi; poate sa nu aiba nimic, dar sa detina totul. Din contra, cel ce se bazeaza pe bunurile materiale si crede ca este bogat si simte suficienta de sine, in realitate este sarac si chinuit.
Hristos il cheama pe om sa se elibereze de inselaciunea si grija lumii si sa se incredinteze iubirii si proniei lui Dumnezeu. Cel ce se ingrijoreaza nu este liber. Cel liber nu se ingrijoreaza nici in privinta lui, nici in privinta celorlalti. Totodata, insa, nu este catusi de putin nepasator sau lenes. Exista grija nefaptuitoare si fapta lipsita de grija. Dupa cum exista neingrijire (lipsa de griji) faptuitoare si nefaptuire (lene) plina de griji. Hristos cere credinciosilor sa lucreze "nu pentru mancarea cea pieri toare, ci pentru mancarea ce ramane intru viata vesnica".Totodata condamna grijile de prisos care il subjuga pe om. Atentia exclusiva acordata lumii si grijilor ei vine in opozitie cu libertatea si increderea in Dumnezeu.
Cand cineva are simtamantul ca este gazduit in lumea aceasta si ca adevarata lui patrie se afla in cer, fireste ca se ingrijeste in primul rand de aceasta din urma. Dar cand grija lui se limiteaza la lume, este firesc sa isi uite adevarata patrie si sa i se stinga dorul de ea. Abandonarea grijii lumesti nu se datoreaza negarii vietii, ci pregustarii formei ei depline, adevarate; se datoreaza posibilitatii partasiei de comorile viitorului inca din cadrele saraciei prezentului. "Cel ce a gustat din cele de sus dispretuieste cu usurinta pe cele de jos. Dar cel ce nu le-a gustat pe acelea se bucura de agoniseli". Dar nici cel ce nu este gata sa se lepede cu totul de sine nu trebuie sa uite de perspectiva eshatologica. "Socoteste ca ai doua fiice", zice Sfantul Vasile cel Mare, "adica dulcea patimire de aici si viata cea din ceruri. De nu vei voi sa dai toate celei mai bune, macar imparte deopotriva si fiicei neinfranate si celei cumpatate. Nu arata petrecerea cea de aici preabogata, iar pe cealalta goala si imbracata in zdrente". Lepadarea de sine, care este direct legata de credinta crestinului si de asteptarea lui eshatologica, constituie premisa sporirii lui duhovnicesti si a desavarsirii lui.
Ceea ce constituie masura desavarsirii credinciosului nu se poate, insa, transforma in norma obiectiva a vietii sociale. Principiul care se impune in viata sociala este principiul dreptatii. Aceasta trebuie sa constituie etalonul in abordarea problemelor sociale si la nivel legislativ. Pe planul vietii sale personale, miscandu-se in duhul iubirii si al jertfei de sine, credinciosul este dator sa accepte si sa urmareasca saracia pentru desavarsirea lui spirituala. Dar pe plan social este chemat sa lupte pentru eliminarea nedreptatii, care creeaza probleme uriase si situatii extrem de tensionate in societate. Cu atat mai mult, desigur, este dator sa nu nedreptateasca el insusi.
Astazi proprietatea privata se prezinta atat sub forma proprietatilor imobiliare, banilor sau resurselor materiale aflate direct la dispozitia omului, cat si sub forma actiunilor la organisme economice mai vaste, a drepturilor in intreprinderi de tip productiv, a informatiilor sau chiar a veniturilor din fondurile statului. Fenomenul acesta nu schimba in esenta lucrurile, cand se mentine in om duhul iubirii de sine si al dezinteresului fata de ceilalti. De altfel imbogatirea pe nedrept, precum noteaza traditia patristica, se poate realiza si prin bunuri fara caracter economic, atunci cand acestea sunt tinute in mod egoist si nu sunt oferite celor ce au trebuinta de ele.
Masurile cu care sunt apreciate in vremea noastra bogatia si saracia sunt diferite. Astazi saraci nu sunt doar cei care nu au adapost si hrana, ci si cei care nu detin dotarea mecanica elementara pentru casa si munca lor. Iar bogati nu sunt aceia care detin posibilitatile bogatilor din trecut, ci mult mai multe. Bogatia si saracia sunt neincetat actualizate, in vreme ce inegalitatea repartitiei bogatiei devine tot mai mare. Iar acest proces este favorizat de catre economia monetara, adica de economia cu continut monetar si nu productiv, care a promovat globalizarea si este promovata de catre aceasta.
Banul a fost considerat de la inceput primejdios pentru viata spirituala a credinciosilor. Iubirea de arginti, asociata cu vinderea lui Hristos, este numita de Sfantul Apostol Pavel "radacina tuturor relelor". Banul capata in viata oamenilor dimensiuni metafizice si devine Mammona ce se impotriveste lui Dumnezeu. Parerea ca el ar avea doar o importanta economica si sociala, fara implicatii morale, este gresita. Paradoxal, parerea aceasta castiga teren si in domeniul moralei, de aceea nu se vorbeste de obicei despre ban in scrierile morale. Banul are, insa, uriase implicatii morale. Odata cu trecerea timpului si cu trecerea de la moneda nationala la cea multinationala si la cartile de credit, implicatiile morale ale banului au devenit tot mai mari si i-au dat acestuia proportii fantastice, facandu-l atotputernic in lume. Aceasta o spune si frecventa expresie a vremii noastre "banul vorbeste".
Iubirea banului il ucide pe om din punct de vedere spiritual si distruge virtutea crestina prin excelenta - iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui - inlocuind-o cu lepadarea de credinta si cu rautatea. Astfel lacomia, ca radacina a tuturor relelor, nu doar ca da nastere abaterilor de la morala, ci duce si la abaterea de la credinta, sau se preface in idolatrie. Pe de alta parte, la nivel social, in vreme ce crestinul este chemat sa isi ajute aproapele cand acela are nevoie, iubirea banului nu doar il impiedica de la acest fapt, dar il si indeamna la exploatarea nevoii aceluia in vederea dobandirii de castiguri. Modalitatea clasica de a exploata aceasta situatie este camata, condamnata cu tarie in Sfanta Scriptura si in traditia Bisericii. Dar si faptul de a considera ca timpul inseamna bani, dupa cunoscuta expresie "time is money", care transforma timpul si viata omului intr-o afacere, arata consecintele distructive ale iubirii banului.
Este caracteristic si aceea ca globalizarea economiei se misca aproximativ in acelasi plan cu economia monetara, care nu urmareste globalizarea economiei de tip productiv, ci globalizarea banului si a exploatarii celor slabi. in felul acesta este promovata o si mai accentuata pauperizare a celor saraci si este accelerata acumularea bogatiei de catre cei mai bogati. in sfarsit, toate acestea sunt insotite de degradarea nivelului spiritual si a vietii morale a societatii.
In aceasta perspectiva se accentueaza si tendinta oamenilor de a cauta castigul facil sub orice forma. Iar cautarea aceasta nu se materializeaza, desigur, ca simplu proces economic, ci se contureaza in cadrul spiritului mai general al vremii si se manifesta prin grave abateri sociale, morale si spirituale. Astfel, desconsiderarea criteriilor morale si treptata disparitie a retinerilor morale (a scrupulelor), specifice epocii noastre, faciliteaza recurgerea la nedreptate, inselaciune, violenta, crima, complicitate, imoralitate si la oricare alta modalitate ilegala de castiguri economice.
Dar si "jocurile de noroc" sunt larg raspandite in epoca noastra si au capatat proportii dramatice. Indeosebi raspandirea lor la noi prezinta in ultimii ani o crestere galopanta. In acelasi timp se stie ca implicarea in astfel de jocuri sfarseste adesea in dependenta de neinvins, care merge pana la sinucidere. Este caracteristic faptul ca in marile cazinouri, unde sunt puse in joc sumele cele mai mari, de obicei nu exista ferestre, pentru a pierde notiunea timpului si, astfel, jucatorul sa fie antrenat in a prelungi jocul. Pe de alta parte, pe durata jocului, schimburile nu se fac in bani, ci in jetoane, incat sa nu fie direct constientizata valoarea baneasca pierduta, in acelasi timp oferindu-se gratuit bauturi alcoolice, pentru a se estompa luciditatea clientilor.
Recurgerea la "jocurile de noroc" este clar imorala, vatamatoare pentru om si daunatoare vietii sociale. Aristotel il considera pe "kybeut", adica pe jucatorul jocului de noroc, in rand cu hotul si talharul. Pe de alta parte, Canoanele Bisericii pedepsesc dedarea la aceste jocuri cu afurisirea sau excomunicarea. Cu toate acestea, "jocurilor de noroc" li se face neincetat publicitate prin mijloacele de informare si sunt sustinute de catre stat din ratiuni economice, cultivandu-se si incurajandu-se aplecarea patimasa a cetatenilor catre acestea. Pentru combaterea acestor tendinte si stari negative nu se poate da o solutie generala si aplicabila in orice situatie. Datele si posibilitatile existente in fiecare caz creeaza cadrul concret al abordarii lor conventionale. Dar cauza reala a lor se afla la nivelul spiritual si moral. De aceea combaterea starilor negative la nivelul normativ este necesara, dar insuficienta fara abordarea lor in paralel si la nivelul persoanei.
Georgios Mantzaridis
Morala crestina, Editura Bizantina"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu