Si eu am postat pentru ca ei, copii ne fac sa traim momente deosebite chiar daca, de multe ori, suntem mult prea inegurati de cotidianul care ne aduce mai aproape de o anume ... adresa fara numar.
Intre postari, mi-am amintit de versurile unui slagar, lansat de o vedeta disparuta prea timpuriu dintre noi, pe care le-am adus in atentie curiosilor. As fi vrut sa postez si aici ceva frumos, mai ales ca, urmarind paginile, gasesc atatea frumuseti cu care ne putem mandri noi, romanii.
Si totusi ... nu-i asa!
Nu-i asa (ca sa copii un mare profesionist in comedie), ca ... nu-i asa?
Mi-am amintit, intre altele, de modul in care am fost sfatuiti, undeva, candva, sa ne debarasam de cadavrul din debara: "Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm" (http://www.ziaristionline.ro/2016/01/18/eminescu-batjocorit-de-ziua-lui-la-tvr-de-patapievici-si-boia-care-prezic-disparitia-poetului-in-ceata-modorcea-cel-mai-reprezentativ-dintre-romani-a-fost-mereu-in-ceata-in-perceperea-gu/).
Iar gandul nascut din aceasta aducere aminte de trista libertate si democratie m-a purtat spre imaginile vazute pe canalele tv unde ne sunt prezentate eforturile natiunilor civilizate pentru conservarea biosferei, in general si a padurilor in special.
Desigur, mi-am zis, cu oameni de "calibrul" celor care au lansat atat de multe ineptii, care au dus democratia originala mioritica pe culmile paroxismului, nu poti decat sa ajungi "gradina Domnului", cum plastic se exprima recent, un prieten.
Dar lor, copiilor nostri si copiilor copiilor nostri, ce le lasam?
Grade si functii, prin care le demonstram cat de buni am fost in implementarea capitalismului de jungla pe un teren arid, cultivat tocmai astfel, de frica imperialismului? Pai cu astea, peste cativa ani, nu vor mai putea sa respire, sa se recreeze, sa se bucure de natura.
A, pardon!
Uit ca cei care au permis "raderea" stemei (gasiti comparatia intre stema din 1989 vs cea din 2017) isi permit, tocmai de aceea, sa se ... aeriseasca pe alte meridiane.
Si atunci, de ziua lor, mi s-a nascut intrebarea venita tocmai de la "cadavrul din debaraua noastra". Mioritica. Intrebare de final, pana in prezent fara raspuns.
Sub forma unei superbe poezii care ar trebui sa-i zguduie. Pe toti cei care au permis ceea ce vedem si traim astazi. Si inca nu e tot!
Mihai Eminescu - O, rămâi
"O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;
În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;
Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;
Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol
Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."
Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.
Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/oramai.php
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu