Gand despre o ... reparatie

Astazi am trait un moment deosebit când, dimineata, am urmarit o emisiune pe unul din canalele televiziunii nationale, "Mic dejun cu un campion".

Momentul deosebit este legat nu numai de "campionul" pe care l-am urmarit si-l urmaresc cu multa placere ori de cate ori am ocazia, Nicu Alifantis ci si de modul in care a transmis un semnal mult prea relevant pentru noi in aceste timpuri de toxifiere globalizanta si a tras un semnal de alarma pentru toti cei care am uitat, mult prea usor, lucrurile esentiale pentru ramanerea noastra in ceea ce, cu multi ani in urma insemna, fara discriminare sau fals patriotism "TRAIASCA ROMANIA!".

Nu voi lungi mult gândurile de astazi. Pentru ca nu ele sunt importante ci ceea ce voi lasa, prin copy-paste, ca motiv de analiza si sinteza pentru toti "cei de bine" care si-au propus sa ne invete ce este (sau nu este) adevar in democratia originala mioritica postdecembrista. Vreau doar sa amintesc faptul ca multe din melodii le-am cantat si eu, in special acel "Decembre" bacovian, aproape de neegalat prin modul in care "campionul" de astazi l-a pus pe note.

Si iata si fragmentul care mi s-a parut mai mult decat relevant, crucial nu doar pentru memorie cat, mai ales, pentru principialitate (de fapt, un fragment dintr-un interviu mai vechi dar la care astazi, "campionul" a facut referire parca pentru a ne avertiza ca -redare aproximativa, din memorie - NU TREBUIE SA UITAM ESENTIALUL). Iar "esentialul" il voi evidentia printr-un alt caracter si culoare:

 "■ Am folosit cuvântul patrie, cu respect, aşa cum l-a scris şi Nichita Stănescu, în poemul parafrazat. Sunt dintre cei care cred că este onorant şi demn să iubeşti România ta şi să strigi cântând ,,Trăiască România!”, mai ales dacă te dor rănile ţării şi îi doreşti vindecarea. Care este povestea neştiută a cântecului atât de discutat? L-ai cunoscut, între alţii pe regretatul poet Ion Nicolescu, cel pentru care, singura lume care conta era cea din capul lui. E adevărat că pe versurile sale ai compus prima variantă a cântecului?■ Recunosc, e un subiect sensibil şi dificil, pentru că în mine se dă o batalie cumplită între a fi patriot sau pur şi simplu, o minoritate etnică care a ales absolut întâmplător şi împotriva voinţei sale să trăiască pe plaiul mioritic. Când l-am cunoscut pe poetul Ion Nicolescu, am fost fascinat de patriotismul sau necondiţionat. Îmi dădea să citesc tot felul de poezii pe care le scria dintr-o suflare, atât de pline de patriotism înflăcărat, încât m-a făcut să scriu primul cântec “Ţara noastră-i ţara noastră...” A fost un cântec de mare succes la acea vreme. Am luat şi câteva premii cu el pe la diferite concursuri de cântece patriotice. Apoi, prins în acest joc, am făcut un alt cântec “Ţara de unde vin călător...”, pe versurile lui Petre Ghelmez. Şi cu ăsta am luat premii. De fiecare dată râdeam în sinea mea pentru că, gândeam eu, ăştia de mă premiază habar n-au că eu mă gândesc la Grecia când spun ţara mea... Am mai făcut un cântec “Bucureşti, oraş al poeziei” şi, într-o zi s-a întâmplat ceva ce n-am să înţeleg niciodată. Eram la Ion Nicolescu acasă, a scos o bucata de hârtie şi a-nceput să scrie. Eu îmi vedeam de-ale mele cred că încercam să fac un cântec pe o alta poezie a lui. La un moment dat  a strigat la mine, mi-a pus foaia de hârtie în faţă şi-a zis: “În clipa asta trebuie să-l faci cântec pentru că îl va cânta tot poporul!...” Am citit poezia, am început să mă joc cu chitara, am făcut refrenul, apoi strofa şi gata! L-am tot cântat, Ion urla de fericire, îi plăcea, eu mă bucuram că-i fericit. Habar n-aveam ce avea să urmeze. A doua zi plecam la Râmnicu Vâlcea, cu Cenaclul. I-am spus lui Păunescu că am un cântec nou, m-a pus să i-l cânt la cabină şi mi-a zis:,, intră în scenă şi cântă-l. L-am cântat cred că de vreo zece ori în spectacol. Era absolut entuziasmat. În public s-a creat o psihoză, o nebunie, publicul cânta odată cu mine. Târziu în noapte când s-a terminat spectacolul, Păunescu i-a chemat pe toţi cei din sală, afară să mai cântăm acest cântec. Am pornit-o pe străzi cu câteva mii de oameni după mine, cântând din răsputeri cu toţii “Traiască România, Trăiască Tricolorul, Trăiască Alma Venus, Măria Sa Poporul!”Apoi l-am cântat de mii de ori la toate spectacolele într-o isterie de nedescris. Ion era în culmea fericirii, poezia sa cântată era pe buzele a zeci de mii de oameni. Cred că a durat aproape un an. Într-o seara aveam spectacol la Polivalentă, în Bucureşti şi m-a chemat, mi-a arătat o hârtie prin care Ion Nicolescu refuza să i se mai cânte sau să i se recite orice fel de poezie. Am rămas stupefiat. L-am întrebat pe Păunescu ce s-a întâmplat. Mi-a explicat că au avut o discuţie, că s-au certat, şi că nu mai pot cânta pe versurile lui. Problema era că publicul o să vrea cântecul şi că nu concepe spectacolul fără acesta, aşa că pentru a salva situaţia  mi-a explicat că a scris el o variantă şi că în acea seara vom cânta varianta sa. Am cântat-o, publicul a fost deschis, a acceptat povestea lui Păunescu şi varianta nouă, isteria a continuat iar cu timpul cântecul a degenerat în tot felul de Trăiască!... A doua zi, l-am sunat pe Nicolescu dar nu mi-a mai răspuns niciodată la telefon. Dupa nişte mulţi ani, l-am întâlnit pe stradă, şi am fost şocat. Devenise alt om, nu mai avea control asupa lui, se pierduse total, nu m-a recunoscut sau n-a vrut să mă mai cunoască... Până în ziua de azi, am rămas cu un sentiment de vinovaţie faţă de mine că am acceptat schimbarea textului cântecului “Trăiască România”. Nu îţi ascund că intenţionez să scot un album cu toate cântecele mele patriotice. Mi-e greu să fac acest pas, nu ştiu cum va reactiona lumea, însă consider că am aceasta obligaţie morală de reparaţie în faţa lui Ion Nicolescu. "
(http://jurnalul.ro/cultura/muzica/nicu-alifantis-nu-mi-a-trecut-prin-minte-niciodata-nici-sa-valorific-poezia-romana-nici-s-o-omagiez-am-invatat-in-timp-s-o-respect-639462.html)

Si ca simplu cetatean, ma gândesc: spre bunul mers al Romaniei de azi, cate reparatii ar trebui facute?