Gand spre ... EXPLICARE

Poate parea irelevant sa mai vorbim astazi despre "greaua mostenire" in general si despre influenta comunista, in special in Romania acestui inceput de mileniu.
Ultime devoalari si luari de pozitie in presa si nu numai demonstrand, insa, ca nu este asa, m-au facut sa imi reconsider pozitia si sa apelez la o "sursa" de incredere, careia i-am cerut, in prealabil acceptul.

L-am primit si de aceea, ca un gand spre explicarea tragicului care traverseaza democratia mioritica si viata personala a fiecaruia, incurcati in felul in care unii dintre mai marii noastri au slujit altceva decat interesul national, m-am decis sa redau integral un material care ar fi trebuit, cu mult inainte, sa puna pe gânduri adevaratele minti patriotice care, sunt sigur mai exista in tara noastra, supusa atator si atator incercari.
Merita citit si, de ce nu ... exploatat. Cred!

Cu un singur amendament: din cauze strict obiective, nu am mai avut timp pentru corecturi si asezare in pagina.
Multumesc pentru intelegere! 


„Decomunizarea României”: fantasma unui sfert de veac
Analiza de faţă a fost gândită şi pregătită ca al doilea capitol al unei cărţi pe care istoricul
Marius  Oprea,  de  la  Institutul  de  Investigare  a  Crimelor  Comunismului  şi  Memoria  Exilului
Românesc, mi-a propus s-o  scoatem  împreună. Oprea  urma  să  se  ocupe  de  comunizarea
României, în special din perioada imediat următoare primăverii anului 1945, iar eu de procesul de
„decomunizare” ulterior anului 1989. Invitaţia mi-a fost făcută la începutul anului 2015 iar patru luni
mai târziu am predat lui Marius Oprea ceea ce am lucrat. Nu am mai primit de atunci niciun semn, şi
nici  cea  mai  vagă  explicaţie.  În  consecinţă,  la  ceva  timp  am  propus  textul  revistei  Observator
cultural, redactorului-şef adjunct Ovidiu Şimonca. Mi s-a răspuns, prompt şi binevoitor, că în termen
de o săptămână mi se va propune o formulă de apariţie. A trecut de mult o săptămână, şi n-am mai
primit nici de acolo vreun semn. Am rămas cu impresia că, prin constatările şi concluziile ei (care în
mod evident nu sunt dintre cele mai comode) analiza putea să nu fie deloc bine primită în anumite
medii,  cele  mai  multe  potenţial  generoase  în  raport  cu  varii  oportunităţi  şi  interese  (inclusiv în
mediile  care  în  mod  tradiţional  nu  privesc  cu  simpatie  teme precum procesul comunismului ori
decomunizarea  societăţilor  din  ţările  foste  comuniste).  Cu  istoricul  Marius  Oprea  am  mai  avut  o
experienţă asemănătoare şi în primăvara anului 2011. Cu un an înainte mă solicitase să promovăm
împreună o acţiune penală împotriva fostului ministru comunist de Interne Homoştean, pentru ca
ulterior, pe parcursul demersurilor pe care le-am  făcut  în  această  cauză,  să  nu  mai  dea  de
asemenea niciun semn – pentru detalii sub acest din urmă aspect se poate vedea, tot pe această
pagină  a  website-ului,  în  secţiunea  de  Documente/  Alte  documente,  „Cauza  Stan  (şi  Oprea)
împotriva fostului ministru de Interne Homoştean”.
La 5 iulie 2015, cotidianul.ro a publicat fragmente ale acestei analize, astfel cum le-am
propus directorului Cornel Nistorescu, iar începând cu ediţia din 8 iulie 2015 aceleaşi fragmente au
fost publicate şi în săptămânalul New York Magazin, de către scriitorul Victor Nicolae.
Textul  integral  al  analizei  poate  fi  găsit  mai  jos,  cu  menţiunea  că  nota  22 (14, în forma
publicată de cotidianul.ro) a fost completată ulterior.
Cu fiecare an de după „prăbuşirea comunismului” România s-a despărţit mai mult temporal şi cu
totul formal de un trecut cu consecinţe dintre cele mai nefaste pentru istoria sa. Această situaţie
este de departe cea mai proastă în comparaţie cu cea din ţările foste comuniste membre la această
dată şi ele ale Uniunii Europene. Pentru aceasta, „elitele post-comuniste” – în special cele politice,
civice şi intelectuale – vor avea să poarte în istorie o răspundere de neşters. Din indiferenţă ori din
varii interese (cel mai adesea inavuabile şi care nu o dată au avut legătură cu un trecut el însuşi
inavuabil), importanţi lideri civici şi intelectuali democraţi au abdicat şi la acest capitol de la
rosturile lor fireşti. Iar consecinţa a fost nu doar că democraţia din ţara lor a fost viciată în mod
esenţial de oamenii Sistemului securist-comunist – omniprezenţi, conspiraţi sau nu –, nu doar că
Justiţia şi alte importante instituţii ale statului nu au fost nici ele prea mult altceva decât nişte
instrumente ale aceluiaşi Sistem, nu doar că economia şi sistemul bancar au fost jefuite în aceleaşi
interese şi că o corupţie endemică şi devastatoare a devenit corolarul firesc al tuturor acestora.
Consecinţa poate cea mai gravă a fost însă că românilor le-au fost livrate nesfârşite motive să
creadă că pentru ei răul este o fatalitate şi în democraţie.
Drama comunistă a României a început în iunie 1940 prin anexarea de
către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ținutului Herței şi
continuă, prin multe din consecinţele ei, şi astăzi. Teritoriile rupte samavolnic
de Stalin din trupul ţării rupte sunt şi astăzi. Statalitatea constituţională strivită
de  Stalin  la  30  decembrie  1947  strivită  este  şi  astăzi.  Deşi  au trecut  două
decenii  şi  jumătate  de  la  prăbuşirea  comunismului  şi  cam  tot  atât  de  când
dictatura sovietelor s-a prăbuşit şi ea.
În  ce  priveşte  victimele  dramei  comuniste,  în  contextul  temei  acestei
analize  sunt  suficiente  şi  numai  câteva  cifre  (încă  provizorii  dat  fiind  că
1
arhivele  acelei  perioade  continuă  să  fie  în  bună  parte  inaccesibile).  În
documentul Despre  genocidul  comunist  din  Basarabia  şi  Bucovina  (Apel
adresat  Parlamentului  României,  Parlamentului  Republicii  Moldova  şi
Adunării  Parlamentare a Consiliului  Europei,  la 24 octombrie 2006, de către
Forul  Democrat  al  Românilor  din  Republica  Moldova)  se  apreciază  că
numărul celor anihilaţi/ ucişi de regimul comunist sovietic se cifrează la „peste
1,2  milioane  de  oameni  (de  toate  etniile,  români,  evrei,  ruşi, ucraineni,
găgăuzi, bulgari, germani etc)”. Cu privire la România, cercetări mai recente şi
mai  minuţioase  indică cifra de „2  milioane de victime directe ale represiunii
comuniste”, iar „Dacă adaugăm victimele indirecte (membri de familie care au
suferit discriminarea socială), atunci suma globală a celor reprimaţi creşte de
3-4  ori,  ajungând  la  jumătate  din  populaţia  tării,  cifrată  în  anii  50  la  16-17
milioane"
1
.
Cercetări  destul  de  recente
2
au  arătat  între  altele  şi  cât  de  rapid,  de
amplu  şi  profund  a fost procesul de comunizare a României. Compararea
acestui  proces  cu  cel  în  sens  invers,  de  „decomunizare”,  de  după  decembrie
1989, evidenţiază o asimetrie rar întâlnită în istorie.
Iar  lucrul  acesta  apare  evident  aproape  din  orice  perspectivă  ar  fi
comparate cele două procese – a elitelor, a instituţiilor de stat, a legislaţiei de
tranziţie, a asumării trecutului comunist (a „justiţiei de tranziţie”) ş.a.m.d.
La nici 3 ani de la instalarea Guvernului Groza – ca să reamintim numai
câteva exemple de la nivelul elitei politice  –  liderul  Partidului  Național
Țărănesc, Iuliu Maniu, este condamnat la temniţă grea pe viaţă (şi moare peste
6  ani  la  Sighet).  În  noiembrie  1947,  asemeni  lui  Maniu,  vicepreşedintele
aceluiaşi Partid, Ion Mihalache, este şi el condamnat la temniţă grea pe viaţă,
pentru înscenarea de la Tămădău, şi moare în închisoarea de la Râmnicu Sărat.
Liderul Partidului Național Liberal, Constantin IC (Dinu) Brătianu, moare şi el
în  închisoarea  de  la  Sighet,  în  1950,  fără  a  fi  fost  judecat  şi  condamnat. În
1953, tot în inchisoarea de la Sighet, unde este întemniţat de asemenea fără să
fi  fost  judecat  şi  condamnat,  moare  şi  istoricul  şi  liderul  liberal  Gheorghe  I
Brătianu. Liderul social-democrat Constantin Titel Petrescu este arestat în mai
1
A se vedea Romulus Rusan, Cronologia  şi  geografia  represiunii  comuniste  în  România.
Recensământul populaţiei concentraţionare (Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2007).
Cercetarea  menţionată  include  în  categoria  „victimelor  directe”:  circa  600.000  de  condamnaţi
politic, 200.000 de internaţi prin reglementări/ măsuri administrative (ale Ministerului de Interne şi
Securităţii), ţăranii condamnaţi pentru delicte mascate în "drept comun" (neplata cotelor, sustragerea
de la treieratul pe aria gospodăriei colective, refuzul înscrierii în aceasta), prizonierii din perioada 23
august-13  septembrie  1944,  ca  şi  sutele  de  mii  de  deportati,  strămutaţi,  evacuaţi,  detinuţii  din
"domiciliile obligatorii", basarabenii şi bucovinenii repatriaţi cu forţa în URSS, pe cei 520.000 tineri
forţaţi să muncească în "armata cenuşie", zecile de mii de "frontierişti", femeile decedate din cauza
politicii demografice.
2
Se poate vedea, de exemplu,  Marius Oprea, Rolul  şi  evoluţia  Securităţii,  1948–1964
(Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, 2004, lucrare de doctorat).
2
1948, deținut la Jilava și Sighet, eliberat după 7 ani, în 1955 (stingându-se din
viață şi el doi ani mai târziu).
„Legea pentru purificarea administraţiilor de stat”, numărul 127 din 30
martie 1945, va epura din instituţiile statului – prin condamnări administrative,
extrajudiciare, doar pe baza unor liste – un  număr  foarte  mare  de  persoane,
pentru care se instituia „munca obligatorie”. În perioada 1950-1962 avea să se
ajungă  la  sute  de  mii  de  persoane  internate  în  unităţi,  colonii  şi  locuri  de
muncă obligatorii
3
. Comuniştii, susţinuţi de ocupantul sovietic şi oamenii săi,
au supus astfel unei rapide şi totale epurări mai ales instituţiile având un rol de
primă importanţă în menţinerea ordinii publice şi garantarea unui regim politic
constituţional: Justiţia, Armata, Poliţia,  Jandarmeria,  Serviciile  de  informaţii.
Acestea trebuiau epurate de „elementele fasciste” (cei mai mulţi fiind de fapt
priviţi  ca  duşmani  ai  regimului  comunist)  şi,  după  o  rapidă  încadrare  cu
oameni fideli, puse în slujba intereselor Partidului Comunist. În cele mai multe
cazuri  persoanele  care  ocupaseră  poziţiile  de  conducere  la  nivelul  acestor
instituţii aveau să umple şi ele temniţele comuniste. În ce priveşte Armata, de
exemplu, după 23 August 1944 şi după instaurarea regimului comunist nu mai
puţin  de  160  de  generali  au  fost  condamnaţi,  din  care  jumătate  au  murit  în
temniţele comuniste sau pe timpul anchetelor
4
. Sau, ca un alt exemplu, printr-o
decizie din ianuarie 1950 a ministrului Teohari Georgescu, li se retrage tuturor
foştilor angajaţi ai Ministerului de Interne, de  la cei  mai  înalţi  funcţionari  la
simpli  agenţi  de  stradă,  dreptul  la  pensie  “pentru  perioada  lucrată  în  timpul
regimului burghezo-moşieresc”
5
. În sfârşit, din cei 17.000 de ofiţeri ai Armatei
au fost păstraţi doar 3.000, ceilalţi fiind înlocuiţi cu “cadrele noi”, formate în
diviziile  “Tudor  Vladimirescu”  şi  “Horea,  Cloşca  şi  Crişan”  (fidelitatea
acestora din urmă faţă de URSS şi implicarea în sovietizarea României au dus
practic la anihilarea oricărei posibile replici militare faţă de ocupaţia sovietocomunistă)
6
.
Ulterior instalării Guvernului Groza, serviciile de informaţii – Siguranţa
(Direcţia  Poliţiei  de  Siguranţă), Serviciul  Special  de  Informaţii,  Secţia  de
Contrainformaţii  din  Marele  Stat  Major –  care  fuseseră  organizate  şi
funcţionaseră  în  cea  mai  mare  parte  a  timpului  în  cadrul  unui  sistem
constituţional democratic – au fost şi ele decapitate şi “purificate” în numele
“luptei de clasă” şi al  intereselor ocupantului sovietic şi Partidului Comunist.
Epurarea Serviciul Special de Informaţii, de exemplu, a fost masivă şi foarte
rapidă – făcută şi ea pe baza unor simple tabele, cu cele mai rizibile  motive:
3
Marius Oprea, ibidem
4
Col (r) Remus Macovei, Distrugerea  elitei  militare  româneşti,  în revista Art-emis, 2
octombrie 2013
5
Marius Oprea, ibidem
6
Marius Oprea, ibidem
3
„rea  purtare”,  „joc  de  cărţi”,  „afacerist”,  „greşeli  în  serviciu”,  „frate
simpatizant legionar” etc
7
. Poliţia politică comunistă, Securitatea, a început să
acționeze încă după 23 August 1944, când Ministerul Afacerilor Interne a fost
infiltrat masiv de comuniști. Înfiinţarea ei a fost formalizată în august 1948 –
primul său director (Gheorghe Pintilie) şi cei doi adjuncţi fiind ofiţeri sovietici
ai MGB, Securitatea Statului. În 1952, când era acuzat că nu respectase linia
partidului,  menţinând  în  funcţie  vechi  cadre  şi  întârziind  arestarea  foştilor
poliţişti sau ofiţeri de informaţii, Teohari Georgescu se apăra afirmând: “În ce
măsură am aplicat linia Partidului, se poate judeca după următoarea situaţie: În
1951  a  trecut  la  Ministerul  de  Interne  Serviciul  de  Contrainformaţii  al
Armatei, ocazie cu care din cei peste 1.000 de oameni ai Serviciului peste 600
au  fost  arestaţi  ca  <elemente  vechi>,  în  frunte  cu  fostul  şef  al  serviciului,
colonelul Evulescu”
8
.
Destul de asemănător s-au petrecut lucrurile şi în cazul Justiţiei, pentru
ca  şi  aceasta  să  răspundă  încă  de  la  început  cerinţelor  regimului  totalitar.
Magistraţilor  li  se  cerea  explicit  să  constituie  o  „justiţie  de  clasă”,  un
instrument  în  mâna  Securităţii,  îndreptat  deschis  împotriva  contestatarilor
regimului.  Ilustrativă  este  aprecierea  pe  care  Chivu  Stoica  o  făcea  în  cadrul
unui Birou Politic al Partidului Comunist din septembrie 1947 la adresa lui
Teoharie Georgescu, care pentru o perioadă cumulase funcţiile de ministru de
Interne şi de Justiţie: “Cu totul altfel a fost privită justiţia şi magistratura, cu
totul  altfel  procedau  [magistraţii],  procesele  de  atunci  cu  totul  altfel au fost
rezolvate şi altul era răsunetul în opinia publică. Fiecare simţea o mână forte,
simţea  că  tov  Teo  îşi  impunea  punctul  de  vedere  şi  obliga  pe  magistraţi  să
rezolve  problemele  aşa  cum  cereau  interesele  masei”.  Independenţa  Justiţiei
avea  să  fie  subminată  inclusiv  prin  controlul  pe  care  regimul  l-a  exercitat  şi
asupra profesiei de avocat. Astfel, în primăvara lui 1948 toţi avocaţii au fost
excluşi  din  barou,  fiind  reprimiţi  doar  cei  aprobaţi  de  comisii  dominate  de
comunişti.  Baroul  a  fost  înlocuit  cu colegii  de  avocaţi,  conduse  de  membri
PCR, iar numărul avocaţilor a scăzut şi el drastic (în Bucureşti, acesta a ajuns
de  la  12.000  la  numai  2.000).  Justiţia  regimului  comunist  avea  să  fie
administrată  „duşmanului  de  clasă”,  timp  de  patru  decenii  şi  jumătate, de
instanţele militare, controlate strict de Partid şi Securitate.
La fel de brutală a fost „revoluţia comunistă” şi în ce priveşte legislaţia
de tranziţie. Începând cu  februarie 1948 Codul penal avea să constituie baza
legislativă  prin  care  Justiţia  a  devenit parte a „dictaturii proletariatului”,
instrument  în  mâna  Partidului  Comunist  şi  a  Securităţii  „Poporului”.  Practic
toate prevederile Codului penal (cel modificat şi republicat în 1948 şi ulterior,
7
Florian Banu, „Strămoşii”  Securităţii -  structuri  de  poliţie  politică  din  România  în
perioada 23 august 1944-30 august 1948
8
Marius Oprea, ibidem
4
precum  şi  cel  din  1969)  care  incriminau  delictele împotriva „orânduirii
comuniste”  violau  flagrant  Constituţiile  de  la  1948,  1952  şi  1965,  toate
garantând  pur  formal  şi  propagandistic  drepturi  şi  libertăţi  cetăţeneşti.  Mai
mult, prevederile penale erau de multe ori completate prin ordine secrete ale
Ministerului  de  Interne  şi  Securităţii,  care  sporeau  caracterul
anticonstituţional,  arbitrar  şi  samavolnic  al  represiunii.  În  arhivele  Partidului
Comunist  şi  ale  Securităţii  există  numeroase  documente  (clasificate  strict
secrete  de  importanţă  deosebită)  prin  care, ulterior anului 1965, sunt
recunoscute  aceste  violări.  Cercetările  de  până  acum  nu  au  identificat  în
schimb  asemenea  documente  prin  care  regimul  comunist  să  recunoască
violarea,  la  fel  de  flagrantă  şi  ea,  a  tratatelor  internaţionale  în  materia
drepturilor omului – pe care regimul nu avea nicio problemă să le ratifice, de
asemenea  formal  şi  propagandistic  (este  foarte  probabil  ca  o  asemenea
recunoaştere nici să nu existe în realitate). Avem în vedere în special: ulterior
anului 1955, când România a fost admisă  în  ONU,  Declaraţia  Universală  a
Drepturilor Omului; ulterior anului 1969, când România a ratificat-o,
Convenţia  ONU  asupra  imprescriptibilităţii  crimelor  de  război  şi  a  crimelor
împotriva  umanităţii;  ulterior  anului  1974,  când  România  le-a ratificat, de
asemenea  pur  formal  şi  propagandistic,  Pactul  internaţional  cu  privire  la
drepturile  civile  şi  politice  şi  Pactul  internaţional  cu  privire  la  drepturile
economice,  sociale  şi  culturale.  În  aplicarea  legii  penale  „duşmanului  de
clasă”, Justiţia regimului comunist nu se împiedica nici de cele mai elementare
principii  de  drept,  precum  cele  potrivit  cărora  nimeni  nu  poate  fi  pedepsit
pentru o faptă care la data comiterii nu era incriminată prin lege (Nulla poena
sine lege), legea nu este retroactivă etc. În acest mod a fost posibilă, ca să dăm
numai  acest  exemplu,  condamnarea  liderilor  partidelor  politice,  a  foştilor
poliţişti,  jandarmi  sau  ofiţeri  din  serviciile  de  informaţii.  Dar  exemplele
privind  legislaţia  comunistă  de  tranziţie,  sunt  cu  mult  mai  numeroase decât
cele câteva amintite aici cu titlu de exemplu – cele penale, legislaţia secretă,
Legea pentru „purificarea administraţiilor de stat”.
*
* *
La  un  sfert  de  veac  de  la  prăbuşirea  comunismului,  aflarea  devărului,
stabilirea răspunderilor pentru cele întâmplate şi repararea urmărilor tragediei
comuniste  sunt  departe  de  a  fi  avut  loc.  În  decembrie  1989  eşalonul  doi  al
Partidului  Comunist  şi  Securitatea  au  preluat  puterea  în  România  „postcomunistă”. Aceasta a constituit principala împrejurare care a făcut ca până la
mai mult decât relativa „deblocare a mecanismului democratic” prin alegerile
din toamna anului 1996 „decomunizarea” societăţii româneşti să fie un proces
cu totul nesemnificativ, inclusiv sub aspectele la care ne-am referit mai sus.
5
Adoptată la un deceniu după 1989, Legea accesului la propriul dosar şi
deconspirarea  Securităţii  ca  poliţie  politică  (numărul  187  din  7  decembrie
1999)  avea  să  producă  efecte  numai foarte  târziu  şi  cu  totul  limitate,
responsabilii  cei  mai  importanţi  ai  Poliţiei  politice  comuniste  şi  crimele  lor
fiind în continuare conspirate şi beneficiind de o impunitate absolută. Refuzul
– când făţiş şi abuziv, când disimulat dar nu mai puţin abuziv – al deţinătorilor
de  arhive  ale  Securităţii  (Serviciul  Român  de  Informaţii, Serviciul de
Informaţii  Externe,  serviciul  similar  al  Ministerului  Apărării  etc)  de  a  preda
arhivele  Poliţiei  politice  comuniste,  dublată  de  o crasă lipsă  de  diligenţă  din
partea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) –
inclusiv în sensul neîntreprinderii demersurilor judiciare care s-ar fi impus
9
–
au făcut ca accesul la aceste arhive să se limiteze la persoane şi fapte cel mai
adesea  marginale  în  raport  cu  ceea  ce  ar  fi  trebuit  să  însemne  cu  adevărat
deconspirarea  Securităţii  ca  poliţie  politică.  Acest  fapt  a  împiedicat  în  mare
măsură aflarea adevărului despre funcţionarea regimului comunist represiv şi
despre  crimele  comise  de  acesta  iar,  în  absenţa  unei  legi  a  lustraţiei,  agenţii
Securităţii  să  poată  ocupa  poziţii dintre cele mai importante  în  instituţiile
politice
10
, în administraţia publică centrală şi locală, în sistemul bancar de stat,
în  serviciile  de  informaţii
11
, în Justiţie etc
12
,  să  controleze  o  bună  parte  a
9
În  concret,  se  impunea  ca  în  situaţii  de  acest  gen  CNSAS  să  promoveze  acţiuni  în
contencios administrativ împotriva deţinătorilor de arhive (pentru un exemplu în acest sens se poate
vedea, tot pe această pagină a website-ului, în secţiunea de Documente/ Alte documente, Demersuri
pentru accesul la dosarul de Securitate).
10
Un  exemplu  deplin  elocvent  este  cel  al  fostului  preşedinte  al  României  Traian  Băsescu,
care,  timp  de  25  de  ani,  deşi  existau  indicii  de  sens  contrar,  a  negat  constant  colaborarea  cu
Securitatea (favorizat de complicitatea serviciilor de informaţii şi a CNSAS), pentru ca la scurt timp
după  încheierea  celor  două  mandate  prezidenţiale  să  recunoască  implicit  această  colaborare,
declarând:  "Acum,  dacă  scoți  dosarul  meu  că  am  fost  turnător,  OK,  am  fost,  nu  mai  are  niciun
efect.” (emisiunea X-Press din 6 aprilie 2015 a Postului de televiziune b 1Tv). Indiciile colaborării
fostului politician cu Securitatea au fost ignorate de magistraţii instanţelor judiciare naţionale (dar
şi, cu totul surprinzător, „cu majoritate”, de cei ai Curţii Europene a Drepturilor Omului – Hotărârea
din 15 ianuarie 2013 în  cauza  Ciuvică  împotriva  României) în procesul penal pe care Traian
Băsescu l-a  intentat  în  anul  2004  lui  Mugur  Ciuvică.  Deşi  au  aparţinut  organizaţiilor  civice  şi
mediilor intelectuale declarate în mod tradiţional anticomuniste (Grupul pentru Dialog Social, dar şi
Alianţei Civice etc), şi deşi de-a lungul timpul au existat indicii concludente ale colaborării înaltului
politician cu Securitatea, suporterii acestuia au evitat, constant şi sistematic, să se raporteze în vreun
fel la toate acestea.
11
Accesul la informaţiile privind prezenţa ofiţerilor de Securitate în serviciile secrete de după
1990 a fost refuzat sistematic şi în modul cel mai categoric de conducătorii acestor servicii (se poate
vedea, de exemplu, tot pe această pagină a website-ului, Cauza Stan împotriva Serviciului Român de
Informaţii).
6
„sectorului economic privat”
13
.  Prezenţa  semnificativă  a  agenţilor  poliţiei
politice comuniste în toate aceste domenii
14
a constituit una din cauzele
importante a calităţii mai mult decât precare a „democraţiei” din România, a
12
Pentru  documentarea  acestei  secţiuni,  în  cursul  lunii  ianuarie  2015,  Consiliului  Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii i-au fost solicitate informaţii cu privire la verificările făcute în
legătură cu apartenenţa  magistraţilor, ca agenţi sau colaboratori, la structurile Securităţii (conform
art 6 alin 2 din Legea nr 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor). Răspunsul a fost că
s-au  făcut  verificări  asupra  unui  număr  de  3.050  de  magistraţi  din  care  în  numai  23  de  cazuri
rezultatul  a  fost  pozitiv  (scrisoarea  Colegiului  CNSAS  numărul  P  167/2015-P 2/2015 din 28
ianuarie 2015). Aceste cifre întăresc suspiciunea, exprimată frecvent în spaţiul public, că numărul
magistraţilor de dinainte de 1989 care au fost agenţi sau colaboratori ai Poliţiei politice comuniste a
constituit şi constituie o altă informaţie bine “securizată” (sub pretextul termenului prohibitiv de 30
de ani din Legea Arhivelor Naţionale nr 16/1996, respectiv sub pretextul  exceptării de  la acces a
arhivelor  Securităţii  „care  privesc  siguranţa  naţională” – art 20 din Legea nr 187/1999 privind
accesul  la  propriul  dosar  şi  deconspirarea  poliţiei  politice  comuniste).  În  acelaşi  sens  este  şi
răspunsul CNSAS la o a doua solicitare de informaţii făcută de asemenea în scopul documentării
acestei secţiuni, cu privire la doi dintre judecătorii despre care fostul preşedinte al României Emil
Constantinescu a dezvăluit, în urmă cu mai mult timp, că au fost ofiţeri de Securitate: Marin Cârcel
şi Nicu Jidovu (Clarice Dinu, Emil Constantinescu crede că problemele din Justiţie sunt cauzate de
securiştii reactivaţi după 2000, Curierul Naţional, 30 mai 2003). Despre primul magistrat CNSAS a
comunicat (scrisoarea numărul P 314/2015-P 2/2015 din 6 februarie 2015) că „nu a fost verificat
întrucât la data transmiterii  cererii  de  verificare  de către Consiliul Superior al Magistraturii acesta
era  eliberat  din  funcţie  prin  pensionare”  iar  în  legătură cu  al  doilea  că  deţinătorii  de  arhive  au
comunicat că „nu figurează cu dosar de urmărire sau/ şi de colaborator”. CNSAS nu a făcut însă
nicio  precizare  în  legătură  cu  eventuala  existenţă  a  unui  dosar  de  „agent”  al  judecătorului,  în
înţelesul Legii nr 187/1999. Mai mult, fără a fi clarificat acest aspect, Colegiul CNSAS i-a eliberat
magistratului Decizia prevăzută de lege (Decizia numărul 55 din 25 septembrie 2003) în care este
făcută  menţiunea  că  acesta  nu  a  avut  calitatea  de  „agent  sau  colaborator  al  Securităţii  ca  poliţie
politică”). Cu privire la prezenţa în Justiţie a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii se poate vedea,
între  mai  multe  altele,  şi  Silviu  Alupei, Cel  puţin  129  de  actuali  magistraţi  au  fost  oamenii
Securităţii, în România liberă din 28 octombrie 2005.
13
Acaparea  de  către  oamenii  Securităţii  a  unor  poziţii  importante  la  nivelul  “sectorului
economic privat” a fost  nu  o  dată încurajată, mai  mult sau mai puţin  explicit, de  lideri  de  opinie
oameni ai fostului regim, în pofida faptului că  aceasta avea  loc  prin  acte  grave  de  corupţie,  prin
privatizări  frauduloase,  prin  credite  fără  acoperire  de  la  bănci  de  stat,  prin  contracte  de  achiziţii
publice obţinute în mod fradulos etc. Astfel fostul ideolog şi nomenclaturist comunist Silviu Brucan
(Stâlpii noii puteri în România, Editura Nemira, 1996) îi prezenta pe foştii securişti deţinând
asemenea poziţii drept un factor de progres social şi economic, propulsând fosta Românie socialistă
pe calea construirii unui sector economic privat românesc viu şi, deci, a unui capitalism funcţional
(pentru o poziţie la rândul ei necritică cu privire la această „viziune” se poate vedea Ovidiu Pecican,
Comunism, postcomunism, în Observator cultural numărul 638 din august 2012). Dar o „viziune”
practic identică a promovat şi criticul literar, publicistul şi politicianul „liberal” Nicolae Manolescu,
scriind  despre  foştii  agenţi  ai  Securităţii  ca  despre  cei  care  "au  distrus  comunismul  şi  astăzi  sunt
pionierii  capitalismului,  sunt  capitalişti  convinşi  şi  pariază  fără  ezitare  pe  economia  de  piaţă"
(Imposibila  lustraţie, în România  literară, numărul  1  din  ianuarie  2003).  În  realitate  însă  foştii
securişti  nu  au  construit  câtuşi  de  puţin  un  „capitalism  funcţional”  ci  au  devenit  „miliardari  de
carton”, îmbogăţiţi rapid prin parazitarea şi devalizarea masivă a avutului public, a sectoare întregi
ale fostei economii socialiste etc.
14
Se poate vedea şi Marius Oprea, Moştenitorii Securităţii, Editura Humanitas, 2004.
7
funcţionării deplorabile a „statului de drept”, a întârzierii cu consecinţe grave a
reformelor „post-comuniste”, a corupţiei devastatoare ş.am.d.
Consecinţe serioase a generat şi va continua să genereze „dispariţia” a
aproximativ  100.000  de  dosare  ale  Securităţii,  confirmată  de  conducerea
Serviciului Român de Informaţii în toamna anului 2005
15
. Sesizat în legătură
cu  această  situaţie,  în  luna  noiembrie  2005,  Secţia  Parchetelor  Militare  din
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că
informaţia se confirmă însă că, în legătură cu faptele prin care acest lucru s-a
produs, ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale
16
. Nu se cunoaşte să se fi
făcut  cel  puţin  cercetări  de  natură  administrativă  în  vederea  stabilirii
împrejurărilor  şi  responsabilităţilor  pentru  cele  întâmplate.  „Dispariţia”  unui
număr atât de mare de dosare ale Poliţiei politice comuniste este de natură să
lase  o  mare  pată  albă  în  storia  recentă  a  României – iar în ipoteza foarte
probabilă în care „dispariţia” a fost una premeditată, selectiv-interesată, faptul
acesta  să  conducă  la  o  falsificare  importantă  a  aceleiaşi  istorii,  inclusiv  în
sensul  că  va  fi  foarte  dificil  să  se  cunoască  dimensiunile  răului  pe  care
Securitatea l-a  făcut  societăţii  româneşti  şi  după  1989,  precum  şi  cine  sunt
aceia prin care acest rău a fost făcut (şi care, astfel conspiraţi,  nu au  putut  fi
împiedicaţi să facă ce au făcut). Ipoteza ca „dispariţia” dosarelor să fi fost una
selectiv-interesată  poate  să  fie  susţinută  inclusiv  de  argumente  precum  cele
aferente notei 22 de mai jos.
Cerută  insistent  de  o  bună  parte  a  societăţii  româneşti – în special de
societatea civilă, încă din primele luni ale anului 1990
17
şi, mai sistematic, pe
întreaga durată a anilor 90
18
– o lege a lustraţiei nu a fost în vigoare în toţi anii
de după decembrie 1989. După două iniţiative anterioare respinse de Consiliul
Legislativ
19
, în perioada 2005-2010 în procedurile parlamentare s-a aflat, în
vederea adoptării, un proiect de Lege a lustraţiei iniţiat de un număr de patru
parlamentari
20
(proiect adoptat de Senat la 10 aprilie 2006 iar de Camera
Deputaţilor peste nu mai puţin de patru ani, la 19 mai 2010). La 7 iunie 2010,
prin Decizia 820,  la sesizarea a  87 de parlamentari, Curtea Constituţională a
declarat  neconstituţională  forma  adoptată  de  Senat  şi  Camera  Deputaţilor;
sesizarea de neconstituţionalitate a fost făcută de 58 de deputaţi (lider de grup
Viorel  Hrebenciuc)  şi  29  de  senatori  (lider  de  grup  Ion  Toma)  ai  Partidului
15
Evenimentul zilei, SRI recunoaşte: adio 100.000 de dosare, 25 septembrie 2005
16
Se poate vedea, pe pagina de Documente/ Alte documente, Sesizare  privind  dispariţia  a
100.000 de dosare ale Securităţii.
17
Societatea Timişoara, Proclamaţia de la Timişoara (Punctul 8), 12 martie 1990
18
A se vedea, de exemplu, Alianţa  Civică, Declaraţia de reconciliere naţională, 13 martie
1991  (AC  a  militat  constant,  asemeni  Asociaţiei  Foştilor  Deţinuţi  Politici  din  România,  pentru
adoptarea unei Legi a lustraţiei).
19
A se vedea Anexa A de la finalul textului analizei.
20
Proiectul de Lege, iniţiat parlamentarii Mona Muscă, Eugen Nicolăescu, Viorel Oancea şi
Adrian Cioroianu, a fost înregistrat la Senat sub nr L 642/16.11.2005.
8
Social Democrat (preşedinte de onoare Ion Iliescu, preşedinte Victor Ponta) şi
ai Partidului Conservator (preşedinte fondator Dan Voiculescu, preşedinte
Daniel  Constantin).  Cameră  decizională  în  cazul  acestei  Legi,  Camera
Deputaţilor a reexaminat şi adoptat o nouă formă a Legii la 28 februarie 2012,
pentru  ca  la  28  martie  2012,  prin  Decizia  308,  la  sesizarea  Înaltei  Curţi  de
Casaţie  şi Justiţie,  Curtea  Constituţională  să  declare  neconstituţională  şi
această formă a legii. Respingerea Legii lustraţiei a făcut o probă dintre cele
mai concludente a consensului interesat în multiple sensuri de la nivelul clasei
politice, al magistraturii etc  pentru împiedicarea unui proiect care ar fi
constituit nu doar un act de necesară justiţie istorică dar şi de o mare utilitate
de  ordin  practic  pentru  „tranziţia  post-comunistă”  din  România.  Se  impune
reţinut faptul că cea de-a doua Decizie de neconstituţionalitate pronunţată de
CCR s-a făcut în condiţiile în care Curtea de contencios constituţional a fost
sesizată  de  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  printr-o  Hotărâre  adoptată  cu
încălcarea  dispoziţiilor  legale  privitoare  la  incompatibilitatea  şi  abţinerea
judecătorilor  (pentru  detalii,  în  principal  sub  acest  aspect,  se  poate  vedea
Anexa  A  de  la  finalul  textului  analizei).  Un  număr  de  deficienţe  reale,
speculate de judecătorii CCR, ai ICCJ şi de ceilalţi adversari ai proiectului de
Lege, au fost de natură  să  justifice  întrebarea  dacă  iniţiatorii  înşişi  au  avut
întreaga determinare necesară succesului unui asemenea demers
21
.
Conspirarea în continuare a Poliţiei politice comuniste (a ofiţerilor, mai
ales, şi a agenţilor de influenţă din rândul elitelor politice, civice şi intelectuale
etc),  neadoptarea  Legii  lustraţiei – dar  şi  condamnarea  cu  totul  formală  a
comunismului  şi  inexistenţa  măcar  a  unui  singur  caz  în  care  Justiţia  să  fi
investigat şi să condamne chiar şi numai una dintre sutele de mii de crime ale
comunismului, astfel cum se va arăta în continuare – au fost posibile inclusiv
din cauza atitudinii unora dintre liderii cei mai importanţi ai societăţii civile.
Suprinzătoare  a  fost de asemenea lipsa de atitudine din ultimii ani a unor
intelectuali creditaţi cu acte de opoziţie faţă de regimul comunist. Un număr de
circumstanţe ale acestui context au fost de natură să ridice semne de întrebare
cu  privire  la  detalii  pertinente  ale  biografiei  unor  asemenea  personalităţi,  la
meritele  reale  ale  acestora  şi,  în  ultimă  instanţă,  cu  privire  la  onestitatea  şi
credibilitatea  angajamentului  lor  declarat  în  procesul  „decomunizării
României”.  Cu  titlu  de  exemplu,  pot  fi  date  cazurile  unor  foşti  oponenţi  ai
21
Câteva exemple în acest sens pot fi găsite în Punctul de vedere al Guvernului Tăriceanu din
noiembrie 2005 (de susţinere cu observaţii a proiectului de Lege) precum şi în cuprinsul Deciziei
CCR nr 308/2012 (avem în vedere acele critici făcute de CCR şi prin Decizia sa anterioară, nr
820/2010, şi care, la examinarea proiectului, n-au fost avute în vedere de Camera Deputaţilor – cum
ar fi neindividualizarea măsurilor lustraţiei, aplicarea acestor măsuri exclusiv acelor persoane care
au luat parte efectiv, ca responsabili ai unor instituţii ale regimului comunist, la grave încălcări ale
drepturilor şi libertăţilor omului etc).
9
regimului  comunist  cum  ar  fi  Mircea  Dinescu,  Andrei  Pleşu,  Gabriel
Andreescu, Ana Blandiana, Petre Mihai-Băcanu etc
22
.
*
* *
22
În privinţa primilor patru este  de reţinut, de  exemplu, că la mai  mulţi ani după 1990 s-a
aflat  că  dosarele  lor  de  Securitate  nu  mai  sunt  de  găsit  (fără ca cei în cauză să fi întreprins
demersurile legale la care ar fi fost îndreptăţi,  judiciare  în  principal – sub acest aspect, pe tot pe
această  pagină a website-ului,  în  secţiunea  de  Documente/  Alte  documente,  se  poate  vedea
Demersuri pentru accesul la dosarul de Securitate).  Andrei  Pleşu  şi  Mircea  Dinescu  au  anunţat
aceasta la scurt  timp  după  ce – prin  încălcarea  legii, dat  fiind  că făcuseră  parte  din  Partidul
Comunist – au devenit membri ai CNSAS (Cronica română, Mica mineriadă pro-PDSR din TVR,
interviu cu Andrei Pleşu, membru în CNSAS, 19 iunie 2000), pentru ca ulterior s-o facă şi Gabriel
Andreescu, care, cu acea ocazie, a vorbit în schimb, în termeni foarte neclari, despre un dosar, din
perioada anilor 1980, de la Parchetul militar  (se poate vedea Valerian Stan, Pe culmile absurdului.
În "dialog" cu Gabriel Andreescu, II, New York Magazin, 2 noiembrie 2005, disponibil pe pagina
de Publicistică a acestui website, anul 2005), respectiv Ana Blandiana (Formula As, Dosariada în
lectura unei poete, interviu cu Dan Tapalagă, anul 2006, numărul 737). În vara anului 2014 avea să
se afle că  din 2003 Gabriel  Andreescu, care  în toată acea perioadă asumase rolul  de  judecător al
responsabilităţilor comuniste (şi, s-a mai spus, „o campanie care s-ar putea numi  curățătorie  de și
pentru colaboratori ai Securităţii”), se recăsătorise cu Daniela Ghiţescu, fostă agentă a Securităţii la
Ambasada Olandei de la Bucureşti  (Dorin  Tudoran, Excepționalismul  românesc – azi, cea mai
morală dintre loviluții, 29 iunie 2014, disponibil pe blogpostul autorului). De asemenea la mai mulţi
ani după 1990 cercetările din arhive aveau să confirme că, sancţionat în anul 1982 pentru implicarea
în  „afacerea  Meditația  Transcendentală”,  Andrei  Pleşu  „informase”  de  fapt  Securitatea  „asupra
conferinţei la care am participat, exprimându-mi dezacordul faţă de conţinutul ei, precum şi uimirea
că  a  putut  avea  loc  în  condiţiuni  oficiale". Petre  Mihai  Băcanu nu a clarificat niciodată
circumstanţele relaţiilor sale şi ale unor foşti colegi de la România liberă, din anii 1980, cu agenţi ai
KGB (dar şi cu Securitatea) – se poate vedea, de exemplu, Eduard Ovidiu Ohanesian, fost ziarist al
României libere,  Puterea  din  umbră, Editura Junimea, 2009.  Semne  de  întrebare  ridică   de
asemenea şi contribuţia esenţială a fostului dizident la declinul grav (editorial, de tiraj etc) al celei
mai importante publicaţii de orientare anticomunistă, România liberă – primită la scurt timp după
decembrie 1989 de la puterea continuatoare a Sistemului comunist-securist, şi ajunsă astăzi, de mai
mulţi ani, în proprietatea unuia dintre cei mai veroşi oameni de afaceri, suspectat a fi fost agent al
Securităţii  în  Occident  (ZiuaNews, Agentul  Rudy  deconspiră  legătura  dintre  Dan  Grigore
Adamescu  și  Securitate/  Adamescu  l-a  plătit  pe  Carlos  Șacalul, 16 martie 2013). Modul în care
Petre Mihai Băcanu a acaparat publicaţia amintită („a furat şi a dus de râpă cel mai citit şi influent
ziar  al  ţării”, Corneliu Vlad, fost ziarist şi  el al României libere, Şi  totuşi,  Revoluţia  Română,
Institutul Revoluţiei Române din Decembrie, 2011) – dar şi relaţiile sale neclare în contextul arătat –
au constituit teme ocultate sistematic în mediile civice  şi  intelectuale  care  în  mod  tradiţional  se
declarau preocupate de teme de acest gen. Cu privire la Ana Blandiana, relevant este de asemenea
că,  în  mod  categoric  împotriva  adevărului,  poeta a pretins public, în mod constant, că ar fi fost
interzisă în ultima perioadă a regimului comunist, deşi în realitate, în perioada 1980-1989, a publicat
în  fiecare  an  câte  o  carte  (Academia  Caţavencu, Interzis  şi  făcut,  28  decembrie  1999).  Faptul  că
poeta ar fi fost interzisă, astfel cum s-a  pretins,  a  fost  reţinut  inclusiv  în  Raportul  „Comisiei
Tismăneanu”, Comisie din care soţul său, Romulus Rusan, a făcut parte. În sfârşit, relevant este şi
faptul că, mulţi ani la rând membrul cel mai vizibil şi mai influent al CNSAS, Mircea Dinescu a fost
preocupat constant să fie atacaţi „colaboratori” dintre cei mai neînsemnaţi (şi chiar nedovediţi) ai
Securităţii  (în  special  deţinuţi  politici),  în  timp  ce  faţă  de  adevăraţii  responsabili  de  crimele
comunismului fostul dizident anticomunist s-a dovedit de asemenea în mod constant mai mult decât
indiferent.
10
La  18  decembrie  2006,  prin  discursul  ţinut  în  Parlament,  preşedintele
României,  Traian  Băsescu,  a  condamnat  regimul  comunist  ca  „ilegitim  şi
criminal”, pe baza Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii
Comuniste  din  România  (preşedinte,  politologul  Vladimir  Tismăneanu)
23
.
Deşi  Raportul  a  fost  primit  cu  numeroase  critici
24
,  actul  preşedintelui
României a întrunit, la momentul acela, aprecieri cvasiunanime. Acestea
exprimau  mai  ales  speranţa  că  măsurile  stabilite  prin  Raport  vor  fi  puse  în
practică.
Însă în anii care au urmat aşteptările aveau să se dovedească în cea mai
mare parte iluzorii. Astfel, între mai multe altele, nu a fost adusă la îndeplinire
practic niciuna  din  cele  aproape  20  de  măsuri  stabilite  la  Capitolul  III,  de
„Legislaţie şi justiţie”, dintre care amintim:
-  declararea  crimelor  şi  abuzurilor  regimului  comunist  drept  crime
împotriva  umanităţii  şi,  în  consecinţă,  imprescriptibile  juridic; astfel cum se
va  arăta  în  cele  ce  urmează,  toate  propunerile  legislative  şi  demersurile
judiciare în acest sens au fost respinse;
- adoptarea urgentă a legii lustraţiei; astfel cum s-a arătat  mai sus, şi
sub acest aspect nu s-a finalizat practic nimic; se impune precizat  că,  în
23
Cu privire la componenţa acestei Comisii, una dintre mai multele împrejurări relevante care
se  impun  reţinute  este  şi  neacceptarea  ca  membru  al  Comisiei  a luptătorului anticomunist Paul
Goma. Deşi printr-o scrisoare  din 5 aprilie 2006, preşedintele Comisiei,  Vladimir Tismăneanu, îl
invitase pe scriitorul  în  exil să facă parte din Comisie, peste  numai 9  zile, printr-o altă scrisoare,
Tismăneanu şi-a "retras invitaţia" pretextând că Paul Goma publicase în Jurnalul său internetic pe
acel o  altă  scrisoare  a  sa  (era  şi  este  de  notorietate  că scriitorul publica în mod frecvent
corespondenţa care-i era adresată), precum şi un comentariu prin care i-ar fi „contestat legitimitatea
ştiinţifică şi  morală de a conduce Comisia”, i-ar fi „lezat demnitatea umană etc  etc”. Semnificativ
este şi faptul că în legătură cu decizia lui Vladimir Tismăneanu nu a existat nicio reacţie nu numai
din partea preşedintelui Traian Băsescu (reacţie prea puţin aşteptată de aici) şi a vreunuia dintre cei
18 membri ai Comisiei, dar nici din partea societăţii civile şi a intelectualilor dedicaţi acestei teme.
24
Se pot vedea, de exemplu, Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului
Tismăneanu,  volum  coordonat  de  Vasile  Ernu,  Costi  Rogozanu,  Ciprian  Şiulea,  Ovidiu
Ţichindeleanu, Editura Cartier, 2008; Valerian Stan, "Procesul comunismului": o nouă amânare (IV), în New York Magazin, ianuarie-februarie 2007, articole disponibile pe pagina de Publicistică
2007 a acestui website. Printre criticile aduse Raportului s-au numărat: elaborarea acestuia a ţinut
mai mult de un interes de publicitate al preşedintelui Băsescu şi al intelectualilor care îl susţineau
(pentru motivarea condamnării comunismului, s-a susţinut, nu mai era nevoie de un raport special,
de  vreme ce  istoriografia însuma  deja mii de cărţi, studii şi articole tematice); cu  excepţia câtorva
capitole,  documentul  a  constituit  mai  ales  o  compilaţie  a  sute  de  lucrări  tematice;  în  locul  unei
expuneri  factuale  neutre,  raportul  şi-a  „abordat  obiectul  de  pe  o  poziţie  frenetic  ideologică”;
documentul are numeroase lacune şi erori („omitea”, de exemplu, că drama comunistă a României a
început  în  iunie  1940,  odată  cu  anexarea  de  către  Uniunea  Sovietică  a  Basarabiei,  nordului
Bucovinei şi Ținutului Herței; prezenta falsificat numeroase date despre greva minerilor din Valea
Jiului, din august 1977, astfel cum fostul conducător al grevei, Constantin Dobre, a arătat pe larg în
ediţia  din  4  ianuarie  2007 a cotidianului Gardianul etc); unii membri ai Comisiei s-au aflat în
„conflict  de  interese”,  în  raport  cu  trecutul  propriu,  al  părinţilor,  al  soţului  etc  (a  fost  numit  în
special cazul preşedintelui Comisiei Vladimir Tismăneanu – dar şi al lui Romulus Rusan, astfel cum
s-a arătat mai sus) etc.
11
calitate  de  iniţiator  al  „condamnării  comunismului”,  preşedintele  Traian
Băsescu  nu  a  întreprins  nimic  pentru  ca  această  lege  să  fie  adoptată  şi  să
devină aplicabilă; de altfel, preşedintele României nu a întreprins nimic nici în
legătură  cu  vreo  altă  măsură  din  cele  amintite,  deşi  prin  discursul  din
Parlament se angajase explicit la mai multe dintre acestea – iar acest fapt
îndreptăţeşte punctul de vedere potrivit căruia „condamnarea comunismului” a
fost mai mult un act formal, urmărind în special un capital electoral; mai mult,
preşedintele  Traian  Băsescu  s-a  raliat  prin  declaraţii  publice  deciziei  Curţii
Constituţionale  de  respingere  a  Legii  lustraţiei –  anterior fostul înalt
responsabil comunist Ion Iliescu se pronunţase şi el împotriva unei asemenea
legi,  diferenţa  dintre  cei  doi  constând  în  ultimă  instanţă  doar  în  retorica
folosită
25
; în cazul ambilor foşti preşedinţi s-a exprimat în mod constant opinia
că apartenenţa lor la nomenclatura comunistă
26
a constituit de fapt motivul real
din care s-au  opus  unei  legi  a  lustraţiei;  dar  înaintea  celor  doi,  în  mod
surprinzător, s-a declarat împotriva aplicării Punctului 8 al Proclamaţiei de la
25
În timp ce Ion Iliescu a vorbit despre această Lege ca despre “una de esenţă stalinistă. Mi
se  pare  o  prostie  ca  o  ţară  europeană  să  vină  după  20  de  ani  cu  astfel  de  chestiuni"  (Agenţia
Mediafax, Ion Iliescu: Legea  lustraţiei  e  o  prostie,  o  lege  de  factură stalinistă, 28 aprilie 2010),
preşedintele Traian Băsescu a declarat, între altele, sofistic şi prolix, că în cazul revoluţiilor, „atunci
când au loc”, trebuie să aibă "cadenţa desfăşurării lucrurilor aşa cum este normal şi cum aşteaptă
cetăţenii  să  se  întâmple  după  o  revoluţie  ca  cea  din  decembrie  89"  (Agenţia  Mediafax, Băsescu,
despre  legea  lustraţiei:  Argumentul  Curţii  Constituţionale  că  e  prea  târziu propusă  mi  s-a  părut
întemeiat, 2 octombrie 2013).
26
Ion Iliescu a fost, între altele, ministru pentru  Problemele  Tineretului,  secretar al
Comitetului Central al PCR (şef al Secției  de Propagandă), preşedinte  al  Consilului  Judeţean  Iaşi
etc.  Cu  privire  la  Traian  Băsescu  se  poate  vedea,  între  mai  multe  altele, Marius Oprea, Umbrele
trecutului. Colaborarea  lui Traian  Băsescu  cu  Securitatea,  Observator  cultural,  numărul  539  din
august 2010, respectiv numerele 540, 541 şi 542 din septembrie 2010 – precum şi nota 10 de mai
sus.
12
Timişoara  (şi,  implicit,  împotriva  unei  legi  a  lustraţiei)  şi  fostul  preşedinte
Emil Constantinescu
27
;
- repararea  prin  lege  a  nedreptăţilor  făcute  de  regimul  comunist  şi
desfiinţarea  condamnărilor  emise  pe  baza  unor  articole  cu  caracter  politic;
iniţiată  de  Guvernul  Tăriceanu  în  2007,  în  cursul  anului  2009,  în  timpul
mandatului  preşedintelui  Băsescu  şi  al  Guvernului condus de Emil Boc
(Partidul  Democrat  Liberal),  a  fost  adoptată  Legea  nr  221  privind
condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora,
pronunţate  în  perioada  6  martie  1945-22 decembrie 1989; adoptarea Legii,
prezentată ca o importantă realizare de către suporterii preşedintelui Băsescu şi
ai partidului acestuia (PDL)
28
, s-a dovedit a nu fi nici ea, în cele din urmă, în
timpul aceleiaşi administraţii, decât un act pur formal; dincolo de un paragraf
al  actului  în  cauză  care  prevedea  că  efectele  hotarârilor  judecătoreşti  cu
caracter  politic  „sunt  înlăturate  de  drept”,  textul  care  viza  acordarea  de
despăgubiri  morale  foştilor  deţinuţi  politici – art 5 alin  1 lit a) teza întâi,
revendicarea  practic  cea  mai  importantă  a  foştilor deţinuţi  politici – a fost
suprimat,  la  mai  puţin  de  un  an  şi  jumătate  de  la  adoptare,  de  aceeaşi  Curte
Constituţională,  prezidată  de  judecătorul  Augustin  Zegrean  (numit  de
27
În 18 martie 1997, cu ocazia unei vizite făcută la Timişoara la puţin timp  după preluarea
mandatului prezidenţial, după ce Societatea Timişoara tocmai îi acordase premiul „Speranţa”, Emil
Constantinescu, „arătând că altele sunt priorităţile acum, a suprins asistenţa – din  sala  arhiplină  a
Operei Române din Timişoara – când a spus că nu mai este necesar Punctul 8 al Proclamaţiei (care
interzicea  accesul  activiştilor  comunişti  şi  securiştilor  la  funcţii  publice).  El  a  arătat  în  context  că
Punctul 8 a fost necesar până în noiembrie 1996, când a fost rezolvat prin voinţa poporului român” –
România liberă, Emil Constantinescu a primit Premiul „Speranţa”/ Punctul 8 al Proclamaţiei de la
Timişoara a fost necesar până în noiembrie 1996, 20 martie 1997. Apreciem că nu este nerezonabil
ca atitudinea  surprinzătoare  a fostului  preşedinte,  susţinut  de  partidele  şi  organizaţiile  civice
anticomuniste, să fie pusă în legătură şi cu alte împrejurări care în timp au ridicat semne de întrebare
asemănătoare. Un  exemplu  sunt  indiciile  referitoare  la  o  înţelegere  secretă („pact cu diavolul”) pe
care  viitorul  preşedinte  ar  fi  făcut-o,  începând  din  1995,  cu  structurile  succesoare  Securităţii –
înţelegere despre care există mărturii că ar fi fost cunoscută şi liderilor PNŢCD Corneliu Coposu şi
Alianţei Civice  Ana  Blandiana (se poate vedea Liviu Vălenaş în dialog cu Şerban Orescu, Eşecul
unei reforme: 1996-2000 p 571-574,  Editura  Ars  Longa,  2000).  Relevant  poate  să  fie  sub  acest
aspect şi faptul că, înainte  de 1989, fostul preşedinte  Constantinescu şi Zoe Petre (consilierul său
principal, în  mod  constant foarte influent  în relaţiile  cu acesta) au ocupat funcţii  de  conducere  în
Organizaţia PCR a Universităţii din Bucureşti.    
28
De  exemplu,  în  ediţia  din  17  noiembrie  2009  a  revistei  22  (aparţinând  Grupului  pentru
Dialog  Social),  istoricul  Cristian  Vasile  (fost  membru  al  Comisiei  Prezidenţiale  pentru  Analiza
Dictaturii Comuniste din România) a salutat adoptarea Legii, incriminând totodată „orbirea şi reauacredinţă” a celor care „în anul electoral 2009” reiau „mai vechile teme de atac asupra preşedintelui
Traian Băsescu”, a cărui „condamnare a comunismului nu ar fi fost decât un gest electoral cinic şi
fără consecinţe” (articolul, Condamnarea comunismului, era publicat în plină campanie electorală în
care Traian Băsescu candida pentru cel de-al doilea mandat).
13
preşedintele Traian Băsescu, fost deputat al partidului acestuia)
29
; semnificativ
este  de  asemenea  şi  faptul  că  nici  Guvernul  Boc  şi  nici  Preşedinta  Camerei
Deputaţilor (Roberta Anastase, aparţinând de asemenea PDL) nu au comunicat
Curţii Constituţionale punctele de vedere prevăzute de lege asupra excepţiei de
neconstituţionalitate  cu  care aceasta fusese  sesizată;  însă  deţinuţii  politici  nu
numai  că  nu  au  primit  reparaţiile  care  se  cuveneau  pentru  persecuţiile  grave
îndurate dar, în „post-comunism”,  memoria  lor  a  fost  întinată  uneori  de  cei
29
Inconsistenţa  Deciziei  în  cauză  (nr  1360  din  21  octombrie  2010)  a  făcut  şi  în  acest  caz
rezonabilă supoziţia că, în fapt, instanţa de contencios constituţional a decis  în acord cu  opţiunea
autorităţii politice. Cu titlu de exemplu, principala „motivare” a Curţii a fost că despăgubirile pentru
daunele  morale  suferite  în  perioada  comunistă  ar  fi  inechitabile  în  considerarea  faptului  că
persoanele  persecutate  din  motive  politice  erau  deja  beneficiare  ale  indemnizaţiilor lunare în
cuantum  de  200  de  lei  (respectiv  100  de  lei)  pentru  fiecare  an  de  detenţie,  respectiv  de  internare
abuzivă  în  spitalele  psihiatrice,  stabilite  prin  Decretul-lege nr 118/1990 privind acordarea unor
drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată în 6 martie 1945. Deşi le
era şi  lor bine  cunoscut faptul că  victimele statului comunist, tot  mai puţine  de  la un an  la altul,
trăiau cel mai adesea în sărăcie (având pensii de 5 sau chiar de 10 mai mici ca ale torţionarii lor),
judecătorii  Curţii  au  găsit  că  dacă  foştilor  deţinuţi  politici  li  s-ar fi dat prin lege dreptul de a se
adresa instanţelor de judecată pentru „despăgubiri morale” individualizate în raport cu abuzurile la
care fiecare dintre ei au fost supuşi s-ar „aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre
valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art 1 alin (3) din
Constituţie”. Or un asemenea „argument” nu putea să fie, în mod evident, decât cel mult un enunţ de
natură  strict  politică –  mai mult decât discutabil şi  acesta.  Pentru  că  o  argumentare  de  drept
constituţional nu avea voie să invoce trunchiat textul constituţional în cauză – în care „dreptatea”, ca
valoare a statului de drept din România, era şi este precedată, în enumerarea acolo făcută, de valori
cu  nimic  mai  puţin  importante,  precum  „demnitatea  omului,  drepturile  şi  libertăţile  cetăţenilor  şi
libera  dezvoltare  a  personalităţii  umane”.  „Dreptatea”  pe  care  au apărat-o  judecătorii  cu  aparenţa
unei griji deosebite pentru valorile garantate de legea fundamentală este în fapt o gravă nedreptate în
condiţiile în care victimele ororilor statului comunist sunt împiedicate să se adreseze Justiţiei pentru
o  dreaptă  despăgubire,  pe  măsura  ororilor  pe  care  le-au îndurat.  Preocupaţi  de  subterfugii  la  o
decizie  vădit  inconsistentă  şi  netemeinică,  magistraţii  Curţii  Constituţionale  au  scăpat  din  vedere
până şi faptul că suprimând textul  legal în cauză au încălcat victimelor statului comunist inclusiv
dreptul constituţional de acces liber la Justiţie: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea  drepturilor,  a  libertăţilor  şi  a  intereselor  sale  legitime.  (2)  Nici  o  lege  nu  poate  îngrădi
exercitarea acestui  drept”  (art 21 din Constituţia României)”. În sfârşit, magistraţii Curţii au decis
cum au decis fiindu-le  bine  cunoscut  faptul  că  în  anii  anteriori, cu deosebire în perioada
administraţiei Băsescu-PDL, au fost respinse proiecte de lege care vizau stabilirea mai echitabilă a
drepturilor de pensie ale foştilor deţinuţi politici şi, respectiv, ale torţionarilor lor (se pot vedea, de
exemplu, tot pe această pagină a website-lui, în secţiunea de Documente/ Analize, studii, rapoarte,
Propunere legislativă privind pensiile unor responsabili comunişti (iulie 2006), respectiv Propunere
legislativă  privind  pensiile  unor  responsabili  comunişti  (mai  2008); prin toate acestea nu erau
materializate alte  două măsuri stabilite imperativ în Raportul Comisiei Prezidenţiale de  Analiză a
Dictaturii Comuniste, astfel cum se va arăta mai jos.
14
care ar fi avut primii datoria s-o cinstească şi să prezerve adevărul istoric, între
ei chiar şi responsabili ai unor instituţii publice revenindu-le această datorie
30
;
- anularea  condamnărilor  la  moarte  de  tipul  celor  aplicate  aşazişilor
trădători  de  ţară,  care  nu  au  trădat  de  fapt  România,  ci  criminalitatea
comunismului  (Constantin  Răuţă,  Ion  Mihai  Pacepa,  Mircea  Răceanu  etc);
măsura nu a fost materializată;
-  abrogarea  prin  lege  a  prevederilor  Decretului  prezidenţial  al  lui
Nicolae Ceauşescu din 1988 în ceea ce priveşte crimele politice (Decretul nr
11/1988  privind  amnistierea  unor  infracţiuni  şi  reducerea  unor  pedepse); în
legătură cu acest Decret – care nu a fost abrogat, cum se cerea – în Raport se
mai consemnase: „Datorită aplicării acestui Decret, securişti şi şefi comunişti
care, de pildă, au torturat sau au ordonat torturarea unor disidenţi nu pot fi
acţionaţi  în  justiţie,  deoarece  orice  vină  în  afară  de  omor  a  fost  amnistiată
prin acest act normativ. Există opinia că, din punct de vedere legal, aceasta a
fost cauza principală pentru care nu s-a putut face <Procesul comunismului>:
majoritatea  crimelor  nu  au  fost  omoruri,  ci:  tortură,  lovituri  cauzatoare  de
moarte,  bătăi,  privare  ilegală  de  libertate,  abuz  în  serviciu  cu  vătămarea
intereselor persoanei etc, toate <amnistiate>”; comentariile din Raport sunt
lipsite de pertinenţă  întrucât prin Decretul nr 547/1969 al Consiliului de Stat
România  a  ratificat  Convenţia  ONU  din  1968  asupra  imprescriptibilităţii
crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, Convenţie potrivit căreia
„persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase” (inclusiv, deci,
„torturarea  dezidenţilor  politici”),  definite  prin  acest  tratat  şi  prin  Statutul
Tribunalului Militar Internaţional de la Nuremberg, au fost şi sunt considerate
crime  împotriva  umanităţii,  imprescriptibile; iar printr-un Decret prezidenţial
nu s-ar  fi  putut  înlătura  aplicabilitatea unui tratat  internaţional  (dat  fiind  în
principal  art  26  al  Convenţiei  din  1969  de  la  Viena  cu  privire  la  dreptul
30
Două exemple sunt cele ale foştilor deţinuţi politici Aurel Sergiu Marinescu (care a făcut
14 ani de închisoare comunistă, fiind eliberat abia în 1969, cu cinci ani mai târziu decât majoritatea
covârşitoare a deţinuţii politici, eliberaţi până în 1964) şi Adrian Marino (8 ani deţinut politic şi 6
deportat). Nu mult după decesul fiecăruia dintre ei (aşa cum s-a întâmplat în practic toate cazurile de
acest gen, când cei în cauză nu se mai puteau apăra în vreun fel), Consilui Naţional pentru Studierea
Arhivelor  Securităţii  a  făcut  publice  informaţii  care  ar  fi  indicat  colaborarea  lor  cu  Securitatea.
Informaţiile,  furnizate  şi  aşa  trunchiat,  au  fost  interpretate  unilateral,  rupte  din  context  şi  chiar
falsificator,  cu  intenţia  de  maculare  a celor  vizaţi.  Campania  împotriva  lui  Marino  a  fost  dusă  în
special de Vladimir Tismăneanu, preşedintele Consiliului ştiinţific al IICCMER, şi Mircea Dinescu,
membru al Colegiului CNSAS, poziţii publice în mod evident incompatibile cu asemenea atitudini
(se  pot vedea, de exemplu: Vladimir  Tismăneanu,  Un  intelectual  erudit,  chinuit,  delator  şi
idiosincratic: “Misiunile” lui Adrian Marino, pe blogpostul autorului, 28 aprilie 2010, şi Mircea
Dinescu, Marino minte şi mort, Evenimetul zilei, 9 februarie 2010). Pentru poziţii critice corelative
se pot vedea, de exemplu: Gabriel Andreescu, Cazul Marino (I-V), cotidianul.ro, 5-11 mai 2010,
respectiv Valerian Stan, Istoria, eterna poveste,  New  York  Magazin,  21  octombrie  2009  şi
Situaţiunea (XXXVII), New York Magazin, 20 ianuarie 2010, disponibile pe pagina de Publicistică a
acestui website.
15
tratatelor  –  principiul „Pacta sunt servanda”); în consecinţă,  afirmaţia  că
Decretul  din  1988  ar  fi  fost  „cauza  principală  pentru  care  nu  s-a putut face
<Procesul  comunismului>”  constituie  în  cazul  cel  mai  bun  o  necunoaştere  a
principiilor de drept; de altfel, din necunoaştere sau din altă cauză, în Raportul
Comisiei Prezidenţiale nu se face nici cea mai vagă referire la Convenţia ONU
din  1968,  deşi  acest  tratat  avea  o  relevanţă  deosebită  în  legătură  cu  obiectul
Raportului;  cauza  principală  pentru  care  în  România  nu  s-a putut face
„Procesul comunismului” au  constituit-o  de  fapt,  în  principal,  opoziţia
cvasiunanimă în acest sens a clasei politice din ultimul sfert de veac şi modul
în care s-au raportat la toate acestea societatea civilă şi intelctualii democraţi;
- foştii cetăţenii români exilaţi în  perioada comunistă  (şi/ sau  urmaşii
lor  direcţi)  să-şi  reprimească  drepturile  de  care  au  fost  privaţi  prin  abuz
(drepturile referitoare la cetăţenie) – este în primul rând vorba de scriitorul
disident Paul Goma; nici sub acest aspect nu s-a întreprins nimic
31
; mai mult,
în septembrie 2006, cu numai două luni înainte de finalizarea Raportului şi de
„condamnarea comunismului”, peste 500 de personalităţi ale vieţii publice au
adresat un Apel pentru repunerea în drepturi a lui Paul Goma –  inclusiv
preşedintelui Traian Băsescu – demers care a rămas fără niciun răspuns (dar şi
fără cel mai neînsemnat ecou  în  rândul  membrilor  „Comisiei  Tismăneanu”,
constituită  în  aprilie  2006,  şi  chiar  al  „intelectualilor  militanţi”  precum  cei
aparţinând Alianţei Civice, Grupului pentru Dialog Social etc)
32
;
- foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai
Miliţiei şi ai Ministerului de Interne, ai Justiţiei comuniste, foştii torţionari să
nu  poată  beneficia  de  pensii  peste  nivelul  minim  al  populaţiei; nici  această
măsură nu a fost materializată; mai mult, astfel cum se va arăta în continuare,
în perioada 2006-2009 au fost respinse două propuneri legislative pe care le-a
făcut  în  acest  sens  Institutul  pentru  Investigarea  Crimelor  Comunismului  în
România;
- pensia foştilor deţinuţi politici şi a urmaşilor direcţi ai acestora să fie
considerabil majorată; măsura nu a fost adoptată;
-  recunoaşterea  calităţii  de  deţinuţi  politici  celor  arestaţi  pentru
participarea la manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii; măsura nu
a fost adoptată;
-  modificarea  legislaţiei  referitoare  la  Arhivele  Naţionale,  imediata
desecretizare  a  tuturor  arhivelor  legate  de  perioada  comunistă  şi  trecerea
Arhivelor Naţionale în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor; măsura nu
a fost adoptată.
31
Notă  ulterioară (29.03.2016): Detalii pot fi  văzute  pe  această  pagină  a  website-ului,  secţiunea
Documente/ Alte documente, Cauza Stan (Vatafu) impotriva Administratiei Prezidentiale.
32
Detalii  pot  fi  văzute  tot  pe  această  pagină  a  website-ului,  secţiunea  Documente/  Alte
documente, Apel pentru repunerea în drepturi a lui Paul Goma.
16
Dacă  legislaţia  de  tranziţie  a  fost  prea  puţin  relevantă,  asumarea
trecutului recent a lipsit practic cu totul în România „post-comunistă”. La 25
de ani de la prăbuşirea comunismului nu a existat niciun proces în care faptele
adevăraţilor  vinovaţi de sutele de mii de crime ale comunismului („crime
împotriva umanităţii”/ „persecuţii pe motive politice”) să fi fost investigate şi
sancţionate. Cele 3 cazuri reţinute în Raportul Comisiei Prezidenţiale ca fiind
„cazuri de crime politice de dinainte de decembrie 1989 în care au avut loc
urmăriri  penale  şi  procese  care  să  se  soldeze  cu  condamnări”  sunt  practic
lipsite de pertinenţă. Pe de o parte, „Procesele membrilor Comitetului Politic
Executiv al PCR şi al lui Victor A Stănculescu” (dar şi, se omite, al
generalului  Mihai  Chiţac  şi  ale  altor  militari)  au  vizat  exclusiv  participarea
celor  amintiţi  la  reprimarea  revoluţiei  din  decembrie  1989.  Or  în  cazul
membrilor Comitetului Politic Executiv şi al altor importanţi lideri ai PCR s-ar
fi  impus  cercetări  cu  privire  întreaga  lor  activitate  în  calitate  de  înalţi
responsabili  ai  regimului  comunist  „ilegitim  şi  criminal”.  Cu  privire  la
„procesul asasinilor lui Gheorghe Ursu”, şi invocarea acestui caz este în mare
măsură nepertinentă, dat fiind că timp de 25 de ani Justiţia a refuzat sistematic
să  facă  cercetările  care  se  impuneau  cu  privire  la  adevăratul  autor  al
asasinatului, ofiţerul de Securitate Marin Pârvulescu, cum se va arăta mai jos.
În contextul celor de mai sus se impune menţionată aşteptarea generată
în rândul  unei  importante  părţi  a  societăţii  româneşti  că  prin  participarea
Partidului Naţional Liberal la guvernarea majoritar FSN-istă dintre octombrie
1991  şi  noiembrie  1992  se  va  începe  un  atât  de  necesar  „proces  al
comunismului”. Aşteptările erau justificate inclusiv de faptul că, prin Mircea
Ionescu-Quintus,  fost deţinut politic, PNL deţinea  în acel Guvern portofoliul
important al Justiţiei. Nu a fost însă iniţiată nicio măsură în sensul arătat – iar
peste aproape zece ani, atunci când s-a aflat că fusese colaborator al Securităţii
(fapt pe care ulterior el însuşi l-a recunoscut
33
), cele întâmplate au fost puse în
în principal în legătură cu trecutul ascuns al liderului liberal.
*
* *
Prin  Hotărârea  nr  1724  din  21  decembrie  2005,  Guvernul  Tăriceanu  a
decis  înfiinţarea  Institutului  de  Investigare  a  Crimelor  Comunismului  în
România (IICCR). La 25 noiembrie 2009, prin Hotărârea nr 802, sub motivul
„raţionalizării  cheltuielilor  publice”,  Guvernul  Boc a reorganizat IICCR ca
Institut de Investigare a Crimelor  Comunismului  şi  Memoria  Exilului
Românesc  (IICCMER). De  la  înfiinţare şi până  la data de 26  februarie 2010
IICCR  a  fost  condus  în  calitate  de  preşedinte  de  storicul  Marius  Oprea
33
Evenimentul zilei, Mircea Ionescu-Quintus : Nu am avut puterea sa refuz Securitatea, 1
octombrie 2006
17
(director general Stejărel Olaru şi secretar general Lucia Hossu Longin) iar de
la  data  amintită  şi  până  în  mai  2012  de  politologul  Vladimir  Tismăneanu
(preşedinte  al  Consiliului  ştiinţific),  Ioan  Stanomir  (director  executiv)  şi
Mihail Neamţu (director ştiinţific).
În perioada 2006-2009, două dintre preocupările centrale ale Institutului
au  constat  din  adunarea  de  date,  documente  şi  mărturii  privind  încălcarea
drepturilor omului în anii regimului comunist şi sesizarea organelor judiciare,
respectiv formularea de propuneri legislative specifice. În aceeaşi perioadă şi
în acelaşi scop am colaborat cu IICCR, la invitaţia conducerii acestuia.
Parchetului  de  pe  lângă  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  i-au fost
adresate  mai  multe  sesizări  cu  privire  la  indicii  temeinice  de  violare  gravă  a
drepturilor  şi  libertăţilor  fundamentale  (inclusiv prin acte de terorism), în
special de către ofiţeri de Securitate, în perioada regimului comunist – detalii
în legătură cu 6 sesizări şi cu modul de „soluţionare” a lor pot fi găsite tot pe
această  pagină  a  website-ului,  în  secţiunea  Documente/  Analize, studii,
rapoarte, sub titulatura Cauza penală privind pe... şi având asociat acronimul
IICCR  iar  în  legătură  cu  alte  2  sesizări  (care au fost redactate de
compartimentul juridic al IICCR) pot fi văzute detalii în cuprinsul anexelor B
şi C de la finalul analizei.
Sesizările  IICCR  se  întemeiaseră  în  drept  inclusiv  pe  Convenţia  ONU
din 1968 asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva
umanităţii,  ratificată  de  România  în  1969.  Convenţia,  coroborată  cu  Statutul
Tribunalului Militar Internaţional  de  la  Nuremberg  (la  care  aceasta  face
trimitere expresis verbis), include în categoria „crimelor împotriva umanităţii”
–  declarate imprescriptibile –  „persecuțiile  pe  motive  politice,  rasiale  sau
religioase” împotriva „oricărei populații civile”, „oricare ar fi data la care au
fost comise”, „indiferent  dacă  sunt  comise  în  timp  de  război  sau  în  timp  de
pace”  (art  I  lit  b  din  Convenţie,  coroborat  cu  art  6  lit  c  din  Statutul
Tribunalului Militar).
În perioada 2006-2009,  Parchetul  a  „soluţionat”  cauza  luptătorului
anticomunist Vasile Paraschiv –  cauză  care,  tot  pe  aceste  website,  sub
titulatura Cauza penală privind pe torţionarii luptătorului anticomunist Vasile
Paraschiv,  poate  fi  văzută  ca  fiind  cea  mai  complet  motivată  atât  de  către
IICCR cât şi de către Parchet (IICCR a adresat Sesizarea penală Parchetului la
8 iulie 2008)
34
. Ambele soluţii ale Parchetului au fost de neîncepere a urmării
penale  şi  au  fost  dispuse  de  procurorii  Iuliu  Molcuţ  şi  Marius  Iacob.  Atât
34
Tot  în  legătură  cu  această  cauză  se  pot  vedea  şi  Valerian  Stan, Crimele comunismului:
injustiţie  şi  cinism  (I-III),  New  York  Magazin,  noiembrie  şi  decembrie  2008,  disponibile  de
asemenea pe acest website în secţiunea Publicistică 2008.
18
procurorul  Iacob  cât  şi  Laura  Codruţa  Kövesi
35
, procurorul general al
Parchetului  menţionat, au  fost  numiţi  în  funcţii de  ministrul Justiţiei Monica
Macovei,  fost  procuror  în  timpul  regimului  comunist,  şi  de  preşedintele
României Traian Băsescu.
În  motivarea  soluţiilor  lor,  procurorii  Secţiei  de  urmărire  penală  şi
criminalistică  a  PICCJ  au  susţinut  că  răspunderea  penală  pentru  faptele  în
legătură cu care au fost sesizaţi ar fi fost înlăturată prin intervenţia prescripţiei
şi  că  în  cauză  nu  ar  fi  fost  aplicabilă  Convenţia  ONU  din  1968,  şi  deci nici
faptele sesizate nu ar fi constituit crime împotriva umanităţii. Deciziile au fost
în  mod  evident  nelegale,  netemeinice  şi  abuzive  dată  fiind  în  special
împrejurarea,  motivată  detaliat  în  plângerile  făcute  de  IICCR  pentru  şi  în
numele lui Vasile Paraschiv, că faptele torţionarilor lui Paraschiv au constituit
„persecuţii  pe  motive  politice”,  incluse  în  categoria  „crimelor  împotriva
umanităţii”  şi,  în  conformitate  cu  prevederile  Convenţiei  ONU  din  1968,
declarate imprescriptibile.
Pentru a înlătura cu orice preţ aplicabilitatea Convenţiei ONU, Parchetul
a invocat un alt tratat, complet nepertinent în materia obiect al acelui dosar –
Statutul  de  la  Roma  al  Curţii  Penale  Internaţionale.  Invocarea  vădit
nepertinentă  şi  cu  rea  credinţă  a  celui  din  urmă  tratat  constă  în  principal  în
faptul că acesta a fost adoptat, astfel cum o indică şi titlul – „Statutului Curţii
Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998”, pe care, în cuprinsul
motivării  lor,  reprezentanţii  Parchetului  l-au  reţinut  în  mod  intenţionat
incomplet  şi  incorect – în  scopul  înfiinţării  Curţii  Penale  Internaţionale.  În
consecinţă,  scopul  adoptării  Statutului  nu  a  fost  acela  de  a  introduce  o  nouă
reglementare  internaţională  (alta  decât  Convenţia  ONU  asupra
imprescriptibilităţii  crimelor de  război  şi  a  crimelor  împotriva  umanităţii)  în
materia  cercetării  şi  pedepsirii  „crimelor  împotriva  umanităţii”  (inclusiv
„persecuţiile  pe  motive  politice”)  comise  anterior  adoptării  şi  intrării  în
vigoare  a  Statutului.  Convenţia  ONU din 1968 era  şi  este  în vigoare iar
prevederile  ei,  care  prin  ratificare  de  către  România  făceau  şi  fac  parte  din
dreptul  intern,  au  fost  şi  sunt  deplin  aplicabile  cauzelor  privind  persecuţiile
politice  de  natura  celor  al  căror  victimă  a  fost,  timp  de  aproape  25  de  ani,
Vasile  Paraschiv.  Convenţia  ONU  era  şi  este  deplin  aplicabilă  tuturor
„crimelor  împotriva  umanităţii”  constând  în  „persecuţii  pe  motive  politice”
comise cel puţin până la momentul la care Statutul de la Roma al Curţii Penale
Internaţionale  a  intrat  în  vigoare  (octombrie  2002).  Deşi  este  adevărat  că
cuprinde  inclusiv  o  definiţie  a  crimelor  împotriva  umanităţii,  Statutul  de  la
35
În  mod  direct  sau  indirect,  Laura  Codruţa  Kövesi  (pe  durata  întregului  său  mandat  la
conducerea Parchetului  de pe  lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,  din perioada 2006-2012) a
avut  contribuţia  cea  mai  substanţială  la  exonerarea  de  răspundere  a  celor   vinovaţi  de  crime  ale
comunismului.
19
Roma stabileşte expresis verbis şi faptul că prevederile sale nu sunt aplicabile
crimelor  împotriva  umanităţii  comise  anterior  intrării  sale în vigoare (art 24
paragr  1).  În  consecinţă,  reglementarea  aplicabilă  pentru  cercetarea  şi
pedepsirea  „persecuţiilor  pe  motive  politice”,  „crime  împotriva  umanităţii”,
comise  anterior  intrării  în  vigoare  a  Statutului  de  la  Roma,  era  şi  rămâne
Convenţia  ONU  asupra  imprescriptibilităţii  crimelor  de  război  şi  a  crimelor
împotriva umanităţii.
Cu  privire  la  prescrierea  răspunderii  penale  pentru  faptele  sesizate,
Parchetul  a  ignorat  cu  totul  şi  nu  a  răspuns  în  vreun  fel  motivării  pe  care
IICCR  a  făcut-o inclusiv  în  sensul  că  atât  înainte  de  decembrie  1989  cât  şi
după au existat numeroase împrejurări care au împiedicat punerea în mişcare a
acţiunii  penale – între multe altele, de exemplu, Vasile Paraschiv nu a avut
acces  la  cele  mai  multe  dintre  informaţiile  necesare  sesizării  organelor
judiciare. Dar semnificativ este şi  faptul  că,  ajunsă  pe  rolul  Înaltei  Curţi  de
Casaţie  şi  Justiţie,  plângerea  făcută  de  IICCR  şi  Vasile  Paraschiv  a  fost
judecată  şi  respinsă,  la  fond,  de  un  complet  prezidat  de  judecătorul  Nicolae
Jidovu, despre care, cum s-a arătat anterior, existau informaţii că a fost agent
sau colaborator al Securităţii (ulterior dezvăluirilor care l-au vizat, judecătorul
a fost promovat rapid de  la  Judecătoria  Sectorului  1 al Capitalei până  la
instanţa supremă). Soluţia instanţei de fond de la ICCJ a rămas definitivă ca
urmare a introducerii recursului cu o zi mai târziu de către avocata lui Vasile
Paraschiv, care s-a oferit să-l reprezinte pe acesta la instanţa de recurs
36
.
În perioda 2006-2009, Parchetul – mai precis  Parchetul  de  pe  lângă
Curtea de Apel Târgu Mureş (procuror general Dan Petru), respectiv Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (procuror general Laura Codruţa
Kövesi) – a „soluţionat” şi sesizarea IICCR în cauza fostului ofiţer de Miliţie
Radu Sandu Moldovan (pe pagina de Documente/ Analize, studii, rapoarte,
Cauza penală privind pe ofiţerul de Miliţie Moldovan Radu Sandu), cu privire
la  care  au  existat  indicii  temeinice  că  a  săvârşit  numeroase  acte  grave  de
persecuţie  politică  (IICCR  a  adresat  Sesizarea  penală  Parchetului  la  19
februarie 2008)
37
.  În  acest  dosar  Parchetul  a  înţeles  să  exonereze  de
răspunderea  pentru  faptele  sesizate  nu  cu  „argumente  de  drept” precum cele
din  cauza  torţionarilor  lui  Vasile  Paraschiv,  ci  cu  „argumente de fapt”
(nepertinente şi acestea dar şi neconforme cu realitatea) – în special în sensul
că victimele actelor represive „aveau antecedente penale”, că plângerile lor ar
fi fost „generate de sentimente de aversiune sau chiar ură” faţă de fostul ofiţer
de Miliţie etc. Exonerat de orice răspundere, fostul ofiţer de Miliţie ocupă la
36
Se poate vedea Valerian Stan, Situaţiunea  (XLV), New York Magazin, 30 iunie 2010,
disponibil pe pagina de Publicistică 2010.
37
Faptele au constat mai ales în cercetarea abuzivă a unui număr mare de persoane, în special
minori, în torturarea repetată a acestora şi supunerea lor la tratamente crude, inumane şi degradante.
20
această  dată  funcţia  de  Şef  al  Inspectoratului  Judeţean  de  Poliţie  Harghita
(având gradul de Chestor de Poliţie).
Dar  la  exonerarea  de  vinovăţiile  pentru  crimele  comunismului  au
contribuit  nu  numai  magistraţii  şi  politicienii  cu  un  trecut  legat  de  regimul
comunist  (precum  Ion  Iliescu,  Traian  Băsescu,  Monica  Macovei  etc)  ci  şi
responsabili  ai  IICCMER.  Astfel,  în  timpul  mandatului  echipei  TismăneanuStanomir-Neamţu, aşa cum avea să confirme explicit chiar directorul executiv
Stanomir (se poate vedea Anexa D de mai jos), Institutul nu a contestat
niciuna dintre deciziile de neîncepere a urmării penale date de Parchet – fapt
care a condus la prescrierea dreptului la acţiune şi la absolvirea de răspundere
a  câtorva  sute  de  ofiţeri  de  Securitate,  a  altor  responsabili  ai  regimului
comunist şi complicilor acestora, care au comis grave acte de poliţie politică
împotriva  cetăţenilor  români.  O  altă  consecinţă  a  inacţiunii  conducerii
IICCMER o  reprezintă  imposibilitatea  sesizării  cu  aceste  cauze  a  Curţii
Europene a Drepturilor Omului pentru violarea (sub aspect procedural) a
dreptului la viaţă, a dreptului persoanelor de a nu fi supuse torturii, pedepselor
sau tratamentelor inumane ori degradante, a dreptului la un proces echitabil, a
altor drepturi şi  libertăţi  fundamentale. CEDO  nu putea  fi sesizată din cauza
neîndeplinirii  condiţiei  de  admisibilitate  constând  în  prealabila  „epuizare  a
căilor de recurs interne” (art 35 alin 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului). Motivele din care conducerea IICCMER a susţinut că nu a contestat
rezoluţiile Parchetului sunt lipsite de pertinenţă, cu excepţia situaţiilor în care
a survenit decesul făptuitorilor. În rest, explicaţiile potrivit cărora, de exemplu,
Parchetul  a  susţinut  că  ar  fi  survenit  prescrierea  răspunderii  penale  sau  că
acelaşi  Parchet  „nu  lua  în  calcul  tratatele  ratificate  de  România”  nu  pot
constitui  decât  pretexte  ale  unei  inacţiuni  greu  explicabile – în  condiţiile  în
care s-ar fi impus  ca  Institutul  să  conteste,  inclusiv  în  instanţă,  în  termenele
prevăzute de lege, soluţiile procurorilor. În acelaşi mod s-ar fi impus procedat
şi  cu  privire  la  „motivările”  Parchetului  în  sensul  că  răspunderea  penală  a
unora  dintre  torţionarii  comunişti nu  a  fost  angajată  întrucât  faptele  sesizate
„nu  erau  prevăzute  de  legea  penală”.  Un  asemenea  exemplu  este  „soluţia”
Parchetului Militar în cauza privind acte de terorism ale Securităţii (pe pagina
de Documente/ Analize, studii, rapoarte a acestui website,  Cauza  penală
privind  acte  de  terorism  ale  Securităţii) – prin care Parchetul  a  susţinut  că
infracţiunile de „omor calificat”, „omor deosebit de grav”, „lipsire de libertate
în mod ilegal” etc nu ar fi fost prevăzute de legea penală deşi art 175, art 176,
respectiv 189 incriminau aceste fapte.
Explicaţia inacţiunii conducerii IICCMER rezidă şi în viziunea pe care
aceasta a avut-o asupra menirii Institutului (o viziune care nu a avut practic
nimic în comun cu statutul şi scopul unei asemenea instituţii publice, statut şi
scop rezultând inclusiv din titulatura acesteia – Institutul pentru Investigarea
21
Crimelor Comunismului în România). Este semnificativ în acest sens faptul că
exact în perioada în care conducerea IICCR era preluată de echipa Vladimir
Tismăneanu-Ioan Stanomir, articolul 2 al abia adoptatei HG nr 802 din 18
noiembrie 2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea IICCMER era
radical  modificat  fiind  eliminată  dintre  atribuţiile  Institutului  aceea  de
„sesizare a organelor în drept” cu privire  la „crimele, abuzurile şi  încălcările
drepturilor  omului  pe  întreaga  durată  a  regimului  comunist  în  România”.
Astfel, prin HG 134 din 23 februarie 2010 rolul Institutului era reformulat
38
în
ceea ce ulterior analişti ai acestei teme aveau să numească „anticomunism de
conferinţă”,  prin  care  „am  condamnat  comunismul,  dar  n-am condamnat pe
nimeni”
39
.  Institutul  avea  să-şi  recapete  atribuţiile  de  sesizare  a  organelor
judiciare cu privire la „crimele comunismului” prin HG nr 768 din 25 iulie
2012 (adoptată de Guvernul Ponta), odată cu preluarea conducerii IICCMER
de către istoricul Dan-Andrei Muraru.
*
* *
Timp  de  25  de  ani,  practic  nimeni  nu  a  fost  tras  la  răspundere  pentru
crimele din perioada regimului comunist
40
– cu atât mai puţin marii vinovaţi
de cele întâmplate (iar faptul acesta a fost ignorat practic cu totul inclusiv de
„intelectualii democraţi” şi militanţii civici susţinători declaraţi ai „procesului
comunismului”). Iulian Vlad şi Tudor Postelnicu, şefii Securităţii din perioada
ultimă  a  regimului  Ceauşescu,  au  fost  judecaţi  exclusiv  pentru  implicarea  în
reprimarea revoluţionarilor din decembrie 1989, şi nu pentru responsabilitatea
de a fi condus principala instituţie represivă a statului comunist totalitar. Prin
Sesizările  sale  penale, IICCR a furnizat organelor judiciare indicii temeinice
despre implicarea celor doi şi a altor responsabili ai Securităţii  de la cel  mai
înalt nivel în acte de represiune din motive politice, inclusiv în acte de
38
“Scopurile” Institutului  au  fost  reformulate  astfel:  „administrarea  şi  analizarea,  de  o
manieră  riguroasă  şi  ştiinţifică,  a  memoriei  regimului  comunist  din  România,  precum  şi  a
consecinţelor  acestuia,  în  directă  colaborare  cu  celelalte  instituţii  ale  statului,  în  spiritul  valorilor
constituţionale  ale  democraţiei,  statului  de  drept  şi  pluralismului;  sprijinirea  constituirii  unor
mecanisme educaţionale  şi  de  informare  destinate  să  promoveze,  la  nivel  public,  naţional  şi
internaţional, memoria perioadei comuniste din istoria României şi de încurajare a dezvoltării unei
culturi a libertăţii, democraţiei şi a statului de drept, prin omagierea victimelor dictaturii comuniste
din  România  şi  analiza  mecanismelor  statului  totalitar;  dezvoltarea  şi  încurajarea  cercetării
ştiinţifice şi studiul avansat în domeniul istoriei comunismului, prin metode critice şi comparative şi
în concordanţă cu standardele internaţionale”.
39
Alina Mungiu-Pippidi, Ceaţă la dreapta, ceaţă la stânga, în România liberă, 4 august 2010
40
Practic  singurul  exponent  al  sistemului  represiv  comunist  trimis  până  la  această  dată  în
judecată  de  către  Parchet – un exponent de rang cu totul marginal al  sistemului  în  cauză – este
Alexandru  Vişinescu,  un  securist  torţionar  din  cadrul  sistemului  penitenciar  comunist.  Pe  această
temă se poate vedea Mircea Stănescu, The Media vs Historical Accuracy: How Romania’s Current
Communist Trials Are Being Misrepresented, în Balkanalysis.com, 11 ianuarie 2015, Alexandru
Vişinescu vorbeşte, 27 februarie 2015, şi următoarele pe aceeaşi temă, pe blogpostul autorului.
22
terorism – se pot vedea, de exemplu, Cauzele penale privind pe torţionarii lui
Vasile  Paraschiv  şi  Gheorghe  Ursu, respectiv Cauza  penală  privind  acte  de
terorism ale Securităţii. Cu toate acestea, nimeni nu a fost tras la răspundere.
În plus, Iulian Vlad a beneficiat din partea autorităţilor statului de la cel mai
înalt nivel de un tratament care sub nicio formă nu s-ar fi cuvenit rezervat unui
asemenea  persoane.  Două  exemple  sunt  invitarea  şi  participarea  lui  Vlad,
alături  de  preşedintele  României  Traian  Băsescu,  la  ceremonia  depunerii
jurământului de credinţă faţă de ţară de către absolvenţii Academiei de Poliţie
(21  iulie  2006,  fotografia  1),  respectiv  invitarea  şi  participarea,  alături  de
directorul  şi  adjunctul  Serviciului  Român  de  Informaţii,  George  Maior  şi
generalul Florian Coldea, la „Aniversarea a 40 de ani de la înfiinţarea primelor
structuri  româneşti  antiteroriste”  (18  decembrie  2015,  fotografia  2).
Omagierea  în  acest  mod  a  „luptei  antiteroriste  a  Securităţii”  din  perioada
comunistă a constituit, în plus, un afront grosolan la adresa adevărului istoric
bine  cunoscut  că  Securitatea  a  comis  numeroase  acţiuni  criminale,  teroriste,
îndreptate  împotriva  românilor  rezidenţi  în  Occident  şi  împotriva  statelor
occidentale (cu titlu de exemplu, pentru câteva cazuri punctuale, se poate
vedea pe pagina de Documente/ Analize, studii, rapoarte a website-ului Cauza
penală  privind  acte  de  terorism  ale  Securităţii).  După  1989,  implicarea
Securităţii  în  acte  de  terorism  a  fost  de  altfel  recunoscută  la  nivelul  cel  mai
înalt al responsabililor statului român:  „Pe 30 noiembrie 2001, cu ocazia
sărbătoririi a 50 de ani de la înfiinţarea Radio Europa Liberă, secţia română a
fost celebrată oficial de Preşedinţia României. Cu acea ocazie, preşedintele Ion
Iliescu a confirmat public responsabilitatea Securităţii în atentate: <Nu putem
uita  nici  morţile  teribile  şi  încă  neelucidate  ale  celor  trei  directori  ai
departamentului românesc al Europei Libere din anii 80 – Noël Bernard, Radu
Gorun Cismărescu, Vlad Georgescu sau a unui redactor de frunte al postului,
ca Emil Georgescu. La fel cum nu putem uita barbara agresiune împotriva
Monicăi  Lovinescu,  în  1977,  ori  pachetele-bombă  primite  de  colaboratorii
Europei Libere – Paul Goma, Nicolae Penescu, Şerban Orescu, ori atentatul de
la München din 21 februarie 1981, coordonat – după cum dovedeşte ancheta în
curs – de teroristul Carlos, la comanda fostei Securităţi>”
41
.
41
Pentru  mai  multe  pe  această temă  se  pot  vedea  Liviu Tofan, Şacalul  Securităţii, Editura
Polirom,  2013  şi Mircea  Stănescu, Securitatea  şi  terorismul  (inter)naţional  (1977-1989), pe
blogpostul autorului, 23 iunie 2005.
23
Foto 1 (Iulian Vlad, în rândul al doilea, cu ochelari)
Foto 2
În perioada 2006-2009  IICCR  a  elaborat  de  asemenea  şi  înaintat  un
număr  de  propuneri  legislative care, adoptate, ar fi completat într-o  măsură
relevantă  legislaţia  de  tranziţie  din  România  şi  ar  fi  constituit  premisa  unei
asumări  efective  a  trecutului  recent,  care  să  faciliteze  în  egală  măsură
desprinderea  ţării  de  trecutul  comunist  şi  clădirea  unei  societăţi  aptă  să  se
apere pe termen lung de tentaţiile oricăror totalitarisme.
Dintre  propunerile  legislative  ale  IICCR  (în  număr  de  5,  care  pot  fi
văzute  tot  pe  această  pagină  a  website-ului,  în  secţiunea  de  Documente/
Analize, rapoarte, studii, având în titulatură acronimul IICCR), cele două (din
septembrie  2007,  respectiv  din  iunie  2008)  privind  incriminarea  penală  a
crimelor  comunismului  („persecuţii  pe  motive  motive  politice,  rasiale  sau
religioase”/ ”crime împotriva umanităţii” – imprescriptibile) se impuseseră în
24
special  în  considerarea  faptului  că  în  perioada  menţionată  se  afla  în  curs
elaborarea unui nou Cod penal prin care se intenţiona ca faptele în discuţie să
fie incriminate drept „crime împotriva umanităţii” – însă acest lucru urma să
se facă în temeiul Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma  la
17  iulie  1998.  Ceea  ce  făcea  ca,  aşa  cum  s-a  arătat  anterior,  respectivele
prevederi  ale  Codului  penal  să  nu  fi  aplicabile  crimelor  şi  celorlalte  abuzuri
săvârşite  în  perioada  regimului comunist, ci exclusiv celor ipotetic comise
ulterior momentului la care Statutul de la Roma a intrat în vigoare – octombrie
2002. IICCR a adresat propunerile sale miniştrilor Justiţiei Tudor Chiuariu (la
19 septembrie 2007) şi Cătălin Predoiu (la 17 şi, completate, la 20 iunie 2008).
Propunerile au fost ignorate, astfel că în noul Cod penal (Legea nr 286/2009)
infracţiunea  menţionată  (incriminată  la  art  439)  a  rămas  fundamentată  pe
Statutul de la Roma.
Cu  toate  acestea,  IICCR  a  arătat  constant,  inclusiv în demersurile sale
judiciare, că independent de reglementarea în materie cuprinsă în Codul penal,
„crimelor împotriva  umanităţii”  („persecuţii  din  motive  politice,  rasiale  şi
religioase”) le sunt deplin aplicabile, aşa cum de asemenea s-a arătat mai sus,
prevederile  Convenţiei  ONU  din  1968  privind  imprescriptibilitatea  acestor
crime (prevederi coroborate cu cele ale Statutul Tribunalului Militar de la
Nuremberg).  Această  soluţie  se  impunea  şi  se  impune  din  cel  puţin
următoarele trei considerente de drept:
-  potrivit  art  11  alin  (1)  şi  (2)  din  Constituţia  României  („Dreptul
internaţional  şi  dreptul  intern”),  “Statul  român  se  obligă  sa  îndeplinească
întocmai  şi  cu  bună-credinţă  obligaţiile  ce-i revin din tratatele la care este
parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern”;
- potrivit art 31 din Legea nr 590/2003 privind tratatele: “(1) Obligaţiile
prevăzute de tratatele  în  vigoare se execută întocmai şi cu bună-credinţă. (2)
Aplicarea si respectarea dispoziţiilor tratatelor în vigoare reprezintă o obligaţie
pentru  toate  autorităţile  statului  român,  inclusiv  autoritatea  judecatorească,
precum  şi  pentru  persoanele  fizice  şi  juridice  române  sau  aflate  pe  teritoriul
României. (3) Guvernul, Ministerul Afacerilor Externe, precum  şi  alte
ministere şi autorităţi ale statului au obligaţia de a lua toate măsurile necesare
pentru aplicarea tratatelor în vigoare, precum şi de a controla modul în care se
realizează  acestea.  (4)  Dispoziţiile  tratatelor  în  vigoare  nu  pot  fi  modificate,
completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne ulterioare
intrării  lor  în  vigoare.  (5)  Prevederile  legislative  interne  nu  pot  fi  invocate
pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare”;
-  potrivit art 20 alin (2) din  Constituţia  României,  „Dacă  există
neconcordanţe  între  pactele  şi  tratatele  privitoare  la  drepturile  fundamentale
ale  omului,  la  care  România  este  parte,  şi  legile  interne,  au  prioritate
25
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne  conţin  dispoziţii  mai  favorabile”;  această  din  urmă  normă
constituţională este relevantă în raport cu dreptul de acces liber la justiţie (art
21  din  Constituţia  României  şi  art  6  din  Convenţia  Europeană  a  Drepturilor
Omului) al persoanelor care, în perioada regimului comunist, au fost victime
ale „persecuţiilor pe motive politice, rasiale şi religioase”.
În  considerarea  celor  de  mai  sus,  deşi  probând  bună  credinţă  şi  o
anumită  utilitate  în  special  pentru  ipoteza  în  care  magistraţii  nu fac o
interpretare  şi  aplicare  unitară  a  legii,  modificarea  care  a  fost  adusă  Codului
penal prin Legea nr 27/2012 – în sensul că prescripţia nu înlătură răspunderea
penală în cazul infracţiunilor contra omenirii, indiferent de data la care au fost
comise – este practic superfluă.
Refuzate  au  fost  de  asemenea  şi  alte  două  proiecte  legislative  ale
IICCR:  unul  prin  care  se  intenţiona  să  se  acorde  reparaţii  morale  soţului
supravieţuitor sau descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv ai persoanei
executate sumar ca urmare a acțiunilor de opoziție față de regimul comunist (a
se  vedea,  în  secţiunea  de  Documente/Analize,  studii,  rapoarte, Propunerea
legislativă privind pe cei executaţi sumar de regimul comunist), iar al doilea
(propus  în  două  rânduri,  în  două  variante  distincte – a  se  vedea,  în  aceeaşi
secţiune, Propunere  legislativă  privind  pensiile  unor  responsabili  comunişti,
iulie 2006, respectiv Propunere legislativă privind pensiile unor responsabili
comunişti,  mai  2008) preconiza reducerea pensiilor, „la nivelul salariului de
bază  minim  brut  pe  ţară”,  ai  unor  responsabili  ai  regimului  comunist  (în
special ofiţeri de Securitate) condamnaţi definitiv pentru acte de represiune pe
motive politice, prin care au fost comise abuzuri împotriva persoanelor si au
fost suprimate sau îngrădite drepturi si libertăţi fundamentale ale omului. Cea
de-a doua măsură avea să se regăsească şi în Raportul Comisiei Prezidenţiale
pentru  Analiza  Dictaturii  Comuniste  din  România.  Cele  două  propuneri
legislative au fost respinse mai  întâi  de  către  Ministerul  Muncii  (ministrul
liberal Paul Păcuraru) şi de către Direcţia juridică a Guvernului şi Cancelaria
primului ministru Tăriceanu (şef  Dorin  Marian)  iar  ulterior,  în  timpul
Guvernului Boc –  deşi  în  ultimă  instanţă  cu  aceleaşi  consecinţe,  cu  o
„argumentaţie”  vădit  rău  intenţionată  şi  în  termeni  aproape  vehemenţi – de
către  Secretarul  general  al  Guvernului Daniela Nicoleta Andreescu (anterior
judecătoare  şi  consilieră  de  stat  a  preşedintelui  Traian  Băsescu).  În luna
noiembrie 2011, primul ministru Boc a fost silit s-o demită pe  Andreescu  în
urma  dezvăluirilor  presei  privind  actele  de  corupţie  în  care  aceasta  a  fost
implicată, constând în principal în atribuirea, pentru copiii săi şi fostul soţ, de
spaţii  comerciale  aflate  în  administrarea Regiei Protocolului de Stat (RAAPPS). Cu acea ocazie s-a aflat şi că fostul soţ al şefei Secretariatului General
26
al Guvernului, Aurel Teodorescu, fusese ofiţer de Securitate – împrejurare ce
explica maniera în care aceasta le luase apărarea ofiţerilor Securităţii.
În  sfârşit,  într-o  enumerare  departe  de  a  fi  completă,  restituirea
proprietăţilor confiscate abuziv de statul comunist (confiscare ce a avut loc la
fel de brutal şi de rapid ca toate celelalte procese ale comunizării României) sa  făcut,  în toţi  anii  de  după  1989,  într-un ritm extrem de lent, cu extrem de
multe  restanţe  şi  astăzi,  cu  numeroase  alte  abuzuri  sfidând  şi  păgubind  grav
proprietarii de drept şi, de foarte multe ori, aducând mari beneficii oamenilor
sistemului  comunist  şi  ai  Securităţii
42
. Semnificativă  este  şi  împrejurarea  că
mai ales în lunile care au urmat încheierii celui de-a doilea mandat prezidenţial
al  lui  Traian  Băsescu  anchetele  Parchetului,  cele  mai  importante  „îngheţate”
până  la  acel  moment,  au  dezvăluit  fraude  de  ordinul a circa 2 miliarde de
euro
43
, în special în timpul administraţiei Băsescu şi al Guvernului partidului
său (Partidul Democrat Liberal), în legătură cu „restituirea proprietăţilor” (mai
ales către persoane care nu aveau dreptul şi/ sau prin supraevaluarea masivă a
proprietăţilor)
44
.
*
* *
Cu fiecare an de după „prăbuşirea comunismului” România s-a despărţit
mai mult temporal şi cu totul formal de un trecut cu consecinţe dintre cele mai
nefaste  pentru  istoria  sa.  Această  situaţie  este  de  departe  cea  mai  proastă  în
comparaţie cu cea din ţările foste comuniste membre la această dată şi ele ale
Uniunii Europene. Pentru aceasta, „elitele post-comuniste” – în special cele
politice, civice şi  intelectuale – vor avea să poarte în  istorie o răspundere de
neşters. Din  indiferenţă  ori  din  varii  interese  (cel  mai  adesea  inavuabile  şi
având uneori legătură cu un trecut el însuşi inavuabil), importanţi „intelectuali
democraţi” şi lideri civici
45
au abdicat de la rosturile lor fireşti. Iar consecinţa
a  fost  nu  doar  că  democraţia  din  ţara  lor  a  fost  viciată  în  mod  esenţial  de
42
Pentru o analiză la nivelul anului 2001, se poate vedea Valerian Stan şi Monica Macovei,
Restituirea proprietăţilor confiscate abuziv de statul român: legislaţie şi practică, Asociaţia pentru
Apărarea  Drepturilor  Omului  în  România-Comitetul  Helsinki,  disponibilă  pe  acest  website,
secţiunea de Documente/ Analize, studii, rapoarte.
43
Ziare.com, Dosarul Bica: Şeful  ANRP  spune  că  jaful a fost de 2 miliarde de euro, 27
noiembrie 2014
44
Potrivit anchetelor judiciare în curs, fraudele au fost posibile în special prin implicarea
conducătorilor  unor  importante  autorităţi  publice  sau  a  persoanelor  apropiate  lor:  Alina  Bica
(procuror şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism),
Horia  Georgescu  (preşedinte  al  Agenţiei  Naţionale  de  Integritate),  Crinuţa  Dumitrean  (preşedinta
Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor), Dorin Cocoş („om de afaceri”, soţul Elenei
Udrea, ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului), Radu Pricop (avocat, ginerele preşedintelui
Traian Băsescu), Marko Attila (deputat UDMR, membru al Comisiei centrale a ANPR ) etc.
45
Ne referim în special la numeroşi „intelectuali militanţi” afiliaţi Alianţei Civice şi Grupului
pentru Dialog Social (pentru detalii se pot vedea, de exemplu, Alianţa Civică – continuitatea unei
deziluzii, pe acest website, secţiunea Publicistică 2001, şi trimiterile acolo făcute).  
27
oamenii Sistemului securist-comunist – omniprezenţi, conspiraţi sau nu –, nu
doar că Justiţia şi alte importante instituţii ale statului nu au fost nici ele prea
mult altceva decât nişte instrumente ale aceluiaşi Sistem, nu doar că economia
şi sistemul bancar au fost jefuite în aceleaşi interese şi că o corupţie endemică
şi devastatoare a devenit corolarul firesc al tuturor acestora. Consecinţa poate
cea  mai  gravă  a  fost  însă  că  românilor  le-au fost date  nesfârşite  motive  să
creadă că pentru ei răul este o fatalitate şi în democraţie.
Asumarea onestă şi efectivă a trecutului comunist ar fi constituit pentru
societatea românească nu doar un imperativ de justiţie istorică ci mai ales unul
de care ar fi depins în mod dramatic intrarea în normalitate. După 25 de ani de
la  „prăbuşirea  comunismului”  nu  numai  că  victimele  comunismului  sunt
sfidate de torţionarii lor şi de o „elită judiciară” complice cu ei şi probând un
cinism  greu  de  înţeles  în  faţa  consecinţelor ororilor comuniste, dar România
traversează  o  gravă  criză  morală,  socială  şi  instituţională.  Faptul  că  nu  mult
după  ce  şi-a  încheiat  mandatul  fostul  preşedinte  Traian  Băsescu,  vizat  de
anchetele  Parchetului,  îl  ameninţa  pe  Procurorul  general  cu  informaţii
necunoscute public cu privire la activitatea acestuia din timpul evenimentelor
din decembrie 1989
46
– evenimente neelucidate nici ele timp de un sfert de
veac
47
–, iar Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie decidea să „redeschidă”, după
atât de mulţi ani, dosarul mineriadei din 14-15 iunie 1990
48
, arată şi el cum nu
se  poate  mai  bine  profunzimea  crizei  societăţii  româneşti
49
. Iar toate acestea
tocmai  din  cauză  că  despărţirea  de  răul  comunist  a  fost  în  mult  prea  mare
măsură mai mult o fantasmă decât o realitate.
46
Hotnews, Traian Băsescu, încă un atac la adresa procurorului general Tiberiu Niţu: De ce
nu mi-a spus de la numire că a fost printre cei care trăgeau către populaţia răzvrătită?, 17 martie
2015
47
Datorită acestui fapt, chiar şi această perioadă (în prima parte a anului 2015), România este
condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Hătărârea din 27 ianuarie 2015 în cauza
Alecu şi alţii împotriva României.
48
„Redeschiderea” dosarului mineriadei din 14-15 iunie 1990 a fost şi  ea  determinată  de
condamnările Curţii Europene împotriva României, survenite ca urmare a faptului că „investigarea”
de  către autorităţilor române a  evenimentelor  din vara anului 1990 s-a făcut şi  ea prin  violarea a
numeroase drepturi garantate de Convenţia Europeană (se poate vedea Hotărârea în cauza Mocanu
şi alţii împotriva României din 17 septembrie 2014).
49
Faptul că evenimentele din decembrie 1989 şi mineriada din iunie 1990 nu au fost nici ele
investigate  în  mod  corespunzător  constituie  încă  o  măsură  nematerializată  din  Raportul  Comisiei
Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste (prevăzută în responsabilitatea preşedintelui Traian
Băsescu): „finalizarea în regim de urgenţă a cercetărilor începute prin justiţie”.
28
ANEXA A
Observaţii
privind Hotărârea nr 1 din 7 martie 2012 a Secţiilor Unite ale ICCJ
La 19 mai 2010, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de Lege a lustraţiei, proiect care
anterior, la 10 aprilie 2006, fusese adoptat de Senat. La 7 iunie 2010, prin Decizia 820, la
sesizarea a 87 de parlamentari, Curtea Constituţională (preşedinte Augustin Zegrean) a
declarat  neconstituţională  forma  adoptată  de  Senat  şi  Camera  Deputaţilor.  Cameră
decizională  în  cazul  acestei  Legi,  Camera  Deputaţilor  a  reexaminat şi  adoptat  o  nouă
formă  a  Legii  la  28  februarie  2012  iar  la  28  martie  2012,  prin  Decizia  308,  Curtea
Constituţională (prezidată de acelaşi Augustin Zegrean) a declarat-o neconstituţională şi
pe aceasta.
Cea de-a doua Decizie a CCR a fost luată la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
prin Hotărârea nr 1 din 7 martie 2012 a Secţiilor Unite ale instanţei supreme.
Motivul  pentru  care  ICCJ  a  contestat  constituţionalitatea  Legii  (Legea  lustraţiei  privind
limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care
au făcut parte  din  structurile de  putere  şi  din  aparatul  represiv  al  regimului  comunist  în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989) a fost acela al includerii procurorilor în
categoria persoanelor pentru care  se  avea  în  vedere  limitarea  temporară a accesului  la
funcţii şi demnităţi publice (punctul II al Hotărârii).
Hotărârea ICCJ a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la incompatibilitatea
şi abţinerea judecătorilor. Astfel, prin art 25 din Codul de procedură civilă în vigoare la data
adoptării Hotărârii era prevăzut că „Judecătorul care ştie că există un motiv de recuzare în
privinţa sa este dator să înştiinţeze pe şeful lui şi să se abţină de la judecarea pricinii” – iar
prin art 27 punctul 1 al aceluiaşi Cod că „Judecătorul poate fi recuzat când el, soţul său,
ascendenţii  ori  descendenţii  lor,  au  vreun  interes  în  judecarea  pricinii”.  Încălcarea
dispoziţiilor legale citate a constat în faptul că o parte dintre judecătorii instanţei supreme
au decis contestarea Legii lustraţiei în condiţiile în care au avut un interes cât se poate de
personal şi de direct ca Legea să nu intre în vigoare, dat fiind că ei înşişi au avut calitatea
de procurori în perioada regimului comunist. Iar consecinţa intrării în vigoare a Legii ar fi
fost încetarea de drept a calităţii lor de judecător şi interdicţia de a mai ocupa demnităţi şi
funcţii publice pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a Legii.
În situaţia de incompatibilitate menţionată s-au aflat, cu titlu de exemplu, judecătorii Livia
Doina  Stanciu,  preşedinta  Înaltei  Curţi,  Emanuel  Albu,  Ionel  Barbă,  Gheorghiţa  Luţac,
Paula Pantea şi alţii. Dat fiind că pe pagina de internet a ICCJ se aflau publicate numai o
mică  parte  a  biografiilor judecătorilor  acestei  instanţe,  identificarea  celorlalţi  judecători
care, participând la luarea Hotărârii din 7 martie 2012, au încălcat şi ei prevederile legale
amintite nu a putut fi decât parţială.
Cu  toate  că fapta  judecătorilor  menţionaţi,  aflaţi în incompatibilitate, a constituit abatere
disciplinară (art 99 lit b din Legea nr 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor:
„încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii
şi procurorii”) şi deşi se impunea ca, potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii să se
sesizeze din oficiu (art 45 din Legea nr 317/2004 privind CSM) cele întâmplate au rămas
fără nicio consecinţă.
29
Relevant în context este de asemenea şi faptul că nici preşedintele preşedintele Senatului,
şi  nici  preşedinta  Camerei  Deputaţilor  (Vasile Blaga  şi  Roberta Anastase, ambii  lideri  ai
Partidului Democrat Liberal) nu au formulat şi comunicat punctele de vedere solicitate de
Curtea Constituţională în vederea judecării sesizării ICCJ. A făcut în schimb acest lucru
Guvernul  Răzvan  Mihai  Ungureanu,  susţinut  majoritar  tot  de  PDL,  cu  o  „motivare”  şi
concluzii practic identice cu ale ICCJ. De asemenea, Avocatul Poporului s-a oferit să dea
un ajutor CCR – sub forma unei o intervenții “amicus curiae” – prin care, de asemenea cu
argumente  practic  identice  cu  ale  ICCJ,  a  solicitat  ca  Legea  să  fie  declarată
neconstituţională. Şi în acest din urmă caz este mai mult decât rezonabilă prezumţia că
intervenţia  Avocatului  Poporului  a  fost  interesată  în  condiţiile  în  care  atât  Avocatul
Poporului,  Gheorghe  Iancu,  cât  şi  Adjunctul  acestuia,  Valer  Dorneanu,  erau  vizaţi  prin
Legea  lustraţiei  ca  procurori  ai  regimului  comunist.  Este  de  precizat  că  două  proiecte
anterioare de Lege a lustraţiei au fost respinse de Consiliul Legislativ pe timpul mandatului
lui Valer Dorneanu ca preşedinte al acestui Consiliu
50
.
În sfârşit, în context este semnificativ şi faptul că ulterior adoptării Legii nr 187/1999 privind
deconspirarea Securităţii, prin care au fost definiţi termenii de „poliţie politică” şi de „agent”
şi  „colaborator  al  poliţiei  politice”,  practic  singura  categorie  de  persoane  ocupând  poziţii
publice care a fost „lustrată” a fost cea a funcţionarilor publici de rând, a funcţionarilor „de
la  ghişeele” administraţiei  publice
51
– fiind exceptate de la asemenea rigori categorii cu
adevărat  importante  precum  preşedintele  României,  deputaţii,  senatorii,  miniştrii,
personalul serviciilor  de  informaţii,  magistraţii  (inclusiv  cei  ai  Înaltei  Curţi  de  Casaţie  şi
Justiţie şi ai Curţii Constituţionale) etc. Pentru respingerea Legii lustraţiei – care, datorită
trecutului lor, îi viza, cum s-a  arătat,  şi  pe  unii  judecători  ai  ICCJ  (şi  chiar  şi ai  Curţii
Constituţionale) – magistraţii Curţii Constituţionale şi ai Înaltei Curţi au uzat de argumente
care i-ar  fi  îndreptăţit  şi  pe  funcţionarii  publici  de  rând  să  se  sustragă  lustraţiei  (de
exemplu, principiul neretroactivităţii legii). În cazul funcţionarilor publici a fost instituit însă
un regim în mod flagrant discriminator, ignorat cu totul, timp de mai mult de un deceniu, de
magistraţii celor două înalte curţi, de Avocatul Poporului şi de celelalte autorităţi publice cu
atribuţii în domeniul respectării principiului constituţional al egalităţii şi nondiscriminării.
50
În anul 1996, Consiliul a respins proiectului iniţiat încă din 1994 de preşedintele Asociaţiei
Foştilor Deţinuţi Politici din România, Constantin Ticu Dumitrescu (Legea privind accesul la funcţiile
publice şi politice al foştilor demnitari comunişti si al membrilor aparatului de opresiune), iar în anul
1998 proiectul deputatului George Şerban, principalul autor al Proclamaţiei de la Timişoara.
51
Legea nr 188/199 privind Statutul funcţionarilor publici, art 54 lit j)
30
Anexa B
Cauza penală privind pe ofiţerii de Securitate care au racolat minori
La 4 decembrie 2006, IICCR a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Secţia Parchetelor Militare cu privire la abuzurile comise de ofiţerii de Securitate
care au racolat minori ca informatori sau persoane de sprijin (Sesizarea a fost redactată de
compartimentul juridic al IICCR).
La data de 29 decembrie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secția  Parchetelor  Militare,  a  dispus  neînceperea  urmăririi  penale  sub  aspectul
infracțiunilor sesizate de Institut față de ofițerii de informații din fosta Securitate care au
recrutat un număr de 143 de minori, în perioada 31.03.1989–10.12.1989. Soluția dispusă
prin  rezoluție  a  fost  motivată,  vădit  netemeinic  şi  nelegal,  prin  aceea  că  nu  ar  fi  fost
întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor ce au format obiectul sesizării.
Soluţia a fost dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, condus
de Laura Codruţa Kövesi, numită în această poziţie de ministrul Justiţiei Monica Macovei,
fost procuror în timpul regimului comunist, şi de preşedintele României Traian Băsescu.
Dar  la  exonerarea  de  vinovăţiile  pentru  crimele  comunismului  au  contribuit  nu  numai
magistraţii şi politicienii cu un trecut legat de regimul comunist (precum Ion Iliescu şi Traian
Băsescu) ci şi responsabili ai IICCMER (fost IICCR). Astfel, în timpul mandatului echipei
Tismăneanu-Stanomir-Neamţu, aşa cum avea să confirme explicit chiar directorul executiv
Stanomir  (se  poate  vedea  articolul  „Situaţiunea,  LXIX”,  publicat  pe  pagina  Publicistică
2012 a website-ului), Institutul nu a contestat niciuna dintre deciziile de neîncepere a
urmării penale date de Parchet sesizărilor formulate de echipa de conducere anterioară –
fapt  care  a  condus  la  prescrierea  dreptului  la  acţiune  şi  la  absolvirea  de  răspundere  a
ofiţerilor de Securitate, a altor responsabili ai regimului comunist şi a complicilor lor, care
au comis grave acte de poliţie politică împotriva cetăţenilor români.
O altă consecinţă a inacţiunii conducerii IICCMER o reprezintă imposibilitatea sesizării cu
aceste  cauze  a  Curţii  Europene  a  Drepturilor  Omului pentru violarea (sub aspect
procedural)  a  dreptului  la  viaţă,  a  dreptului  persoanelor  de  a  nu  fi  supuse  torturii,
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, precum şi a dreptului la un proces
echitabil.  CEDO  nu  putea  fi  sesizată  din  cauza  neîndeplinirii  condiţiei  de  admisibilitate
constând  în  prealabila  „epuizare a  căilor  de  recurs  interne”  (art 35  alin 1  din  Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului).
31
Către,
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Secţia Parchetelor Militare
Subscrisul, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România - IICCR, cu
sediul în Bucureşti, str. Matei Voievod nr.18, sector 2, în baza prerogativelor prevăzute de
H.G. nr.1724/2005 (art.2 coroborat cu art.3 alin. 1 lit.e-f) pentru investigarea şi sesizarea
organelor în drept cu privire la crimele, abuzurile şi încălcările drepturilor omului săvârşite
în timpul regimului comunist în România, precum şi în conformitate cu prevederile art. 221
şi urm. din Codul de procedură penală, prin reprezentanţi legali, formulăm prezenta
SESIZARE
cu privire la abuzurile săvârşite de ofiţerii de Securitate, identificaţi conform Listei
de nume anexate, cadre active cu statut special din Serviciile de Securitate din
judeţul Sibiu, care prin acţiuni  imorale, abuzive şi în dispreţul  legii au adus grave
prejudicii  unor  cetăţeni  români, aflaţi  la  vârsta  minorităţii,  încălcând  drepturile  şi
libertăţile  fundamentale  ale  acestora  în  scopul  perpetuării  regimului  comunist
opresiv şi discreţionar.
În fapt, conform datelor cuprinse în Registrul  Jurnal  pentru  Evidenţa  Reţelei
informative (copie  anexată  prezentei),  în  perioada  31.03.1989 - 10.12.1989,  mai  mulţi
ofiţeri din cadrul Serviciilor de Securitate active teritorial în judeţul Sibiu (Serviciul I A, I B, II
B Sibiu, Serviciul I B şi II  Mediaş, Serviciul I A şi I B Dumbrava, Serviciul I B Agnita) au
racolat minori, cu vârste cuprinse între 9-18 ani, pentru a-i exploata ca informatori şi/sau
persoane de sprijin.
Registrul Jurnal pentru Evidenţa Reţelei Informative din judeţul Sibiu, cu nr. 10.133
evidenţiază  între  persoanele  recrutate  ca  informatori  ai  Securităţii,  şi  lista  minorilor
recrutaţi, identificaţi cu datele de stare civilă (nume, prenume, data naşterii), cu indicarea
datei de recrutare, a calităţii recrutatului şi a unităţii care a efectuat recrutarea.
Din  investigaţiile  efectuate  de  IICCR  rezultă  că  minorii - elevi  au fost  recrutaţi  în
cadrul  reţelei  informative  folosită  în  dosarul  problemă  „Artă - Cultură - învăţământ"  din
judeţul Sibiu. Unii dintre minori au fost obligaţi să semneze angajamente de sprijin faţă de
organele  de  securitate  pentru  „prevenirea,  descoperirea  şi  lichidarea  infracţiunilor
îndreptate  împotriva  securităţii  statului"  şi  „pentru  combaterea  oricăror  manifestări  care
afectează  interesele  orânduirii  socialiste".  Conform  procedurilor  de  lucru,  fiecărui  minor
recrutat i s-a întocmit o „Fişă  de  colaborator  din  rândul  elevilor",  conţinând  date
complete cu privire la identitatea minorului şi a părinţilor acestuia, instituţia de învăţământ,
„descrierea  caracteristicilor  psihofizice  şi  a  posibilităţilor  de  informare"  ale  minorului  şi
datele  de  identificare  ale  ofiţerului  de  legătură  (nume,  prenume,  semnătură).  Datele  de
identificare ale ofiţerilor de legătură au fost obtinute din cuprinsul Fişelor de colaborator ale
minorilor,  care  ii  menţionează  fie  cu  numele  si  prenumele  complete,  fie  sub  forma
iniţialelor; pentru aceştia din urmă, IICCR a cercetat evidenţele cadrelor active in perioada
în care au fost săvârşite faptele în judeţul Sibiu, coroborând numele existente în aceste
evidenţe  de  personal  cu  iniţialele  prevăzute  în  Fişele  de  colaborator,  rezultând  Lista
anexată a ofiţerilor de Securitate - suspectaţi de săvârşirea abuzurilor faţă de minori, prin
recrutarea lor ca informatori.
Racolaţi  la  vârsta  minorităţii,  lipsiţi  de  discernământ,  cu  capacitate  de
exerciţiu  limitată,  în  lipsa  acordului  şi  a  prezenţei  părinţilor,  aceşti  minori  au  fost
exploataţi din punct de vedere informativ, atât pentru culegerea de informaţii, cât şi pentru
32
alte activităţi  pentru  care  legea  interzicea  folosirea  lor.  Profitând  de  imaturitatea  lor
intelectuală,  exploatându-le  stările  de  afecţiune  sau  prietenie faţă  de familie,  colegi  sau
prieteni, ofiţerii de securitate menţionaţi conform anexei i-au obligat pe elevii recrutaţi să
furnizeze  informaţii  despre  familie,  profesori,  colegi  şi  rudele  acestora,  cu  privire  la
atitudinea acestora faţă de regimul comunist, relaţiile lor cu cetăţenii străini sau eventuale
fapte  considerate  împotriva  regimului  discreţionar  (ex. ascultarea  de  posturi  străine  de
radio etc.)
Ţinând seama de specificul activităţii de recrutare a informatorilor, în general, şi de
calităţile  dovedite  de  torţionari  ale  unor  ofiţeri  de  Securitate,  apreciem  că  recrutarea  şi
folosirea minorilor în scop informativ s-a făcut în unele cazuri cu încălcarea drepturilor şi
libertăţilor  fundamentale  ale  acestora,  nefiind  excluse  fapte  cu  caracter  extrem  pentru
convingerea minorilor: ameninţări, bătăi, şantaj, vătămări corporale etc.
În drept:
Sub aspect moral şi etic, faptele ofiţerilor de Securitate de a recruta minori pentru
activitatea  de  informare  şi,  eventual,  de  denunţare  a  persoanelor  care  se  opuneau
regimului  comunist,  au  afectat  dezvoltarea  fizică,  psihosocială  şi  intelectuală  a  copiilor
implicaţi.
Din punct de vedere juridic, faptele ofiţerilor de Securitate se înscriu în categoria
infracţiunilor contra păcii şi omenirii prin gravitatea şi amploarea lor ca fenomen de masă
(numărul  copiilor  recrutati  ca  informatori  poate  fi  de  ordinul  miilor),  reglementate  şi  în
legislaţia  penală  anterioară  anului  1989  -  Codul  penal  din  1968.  Aceste  infracţiuni
beneficiază de imprescriptibilitate în ceea ce priveşte denunţarea, urmărirea, judecarea şi
condamnarea făptuitorilor.
În  mod  corelativ,  faptele  menţionate  anterior  pot  fi  cercetate  şi  sub  aspectul
întrunirii elementelor constitutive ale unor infracţiuni distincte, săvârşite împotriva minorilor
recrutaţi  şi  prevăzute  de  Codul  Penal:  lovirea  sau  alte  violenţe  (art.180),  vătămarea
corporală (art. 181), vătămarea corporală gravă (art.182), ameninţarea (art. 193), şantajul
(art.  194),  lipsirea  de  libertate  în  mod  ilegal  (art.  189),  supunerea  la  muncă forţată  sau
obligatorie (art. 191), arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art.266), supunerea la rele
tratamente (art.267).
Având  în  vedere  prevederile  art.122  Cod  Penal  privind  termenele  de  prescripţie
apreciem că, în speţa învederată organelor de urmărire penală, sunt incidente prevederile
art.  128  Cod  Penal  în  ceea  ce  priveşte  suspendarea  termenelor  de  prescripţie, fiind de
notorietate faptul că regimul comunist prin însăşi existenţa sa a „constituit o împrejurare ...
de neînlăturat" care a „împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale".
Ţinând  seama  de  angajamentele  juridice  asumate  de  România  pe  plan
internaţional în materia protejării drepturilor omului, în general, şi a drepturilor copiilor, în
special, recrutarea minorilor ca informatori a adus atingere drepturilor consacrate prin
instrumente juridice internaţionale semnate de România:
a) Convenţia Internaţională privind Drepturile Civile şi Politice - NY, 16 dec. 1966,
semnată de România la data de 27 iunie 1968 şi ratificată la data de 9 dec 1974;
b) Convenţia ONU privind drepturile copilului - din 20 noiembrie 1989, ratificată de
România prin Legea 18/1990;
c) Convenţia  Internaţională  a  OIM  privind  vârsta  minimă  pentru  acceptarea  unei
persoane la muncă (18 ani) - adoptată la 26 iunie 1973 (în măsura în care „activitatea de
informator" poate fi calificată ca „muncă forţată" remunerată sau gratuită);
d)  Convenţia  Europeană  pentru  apărarea  drepturilor  omului  şi  a  libertăţilor
fundamentale completată prin prevederile Protocoalelor adiţionale 1-12.
Prevederile constituţionale consacră obligativitatea statului român de a îndeplini cu
bună - credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte (art.11 din Constituţia
României), tratatele ratificate de Parlament făcând parte din dreptul intern. Conform art.20
33
din  Constituţie,  în  materia  drepturilor  omului  (inclusiv  a  drepturilor  copilului),  „dispoziţiile
constitutionale  privind  drepturile  si  libertăţile  cetâtenilor  vor  fi  interpretate  si  aplicate  în
concordantă  cu  Declaraţia  Universală  a  Drepturilor  Omului,  cu  pactele  si  cu  celelalte
tratate la care România este parte",  iar  în  caz  de  neconcordanţă  -  „au prioritate
reglementările internaţionale" în materie.
În  considerarea  celor  de  mai  sus,  apreciem  că  există  motive  de  fapt  şi  de
drept  care  să  determine  tragerea  la  răspundere  penală  a  făptuitorilor - ofiţeri  de
Securitate  care  au  încălcat  drepturile  acestor  minori  în  mod  brutal,  abuziv  şi
discreţionar, săvârşind abuzuri în execitarea atribuţiilor de serviciu în numele unui
regim politic opresiv.
Sub aspect probator, susţinem prezenta sesizare cu înscrisurile obţinute de IICCR
în  urma  activităţii  de  cercetare  şi investigare a faptelor semnalate; sfera mijloacelor de
probă poate fi completată prin înscrisuri similare aflate în arhiva CNSAS si a altor servicii
gestionare, prin declaraţii ale martorilor si/sau victimelor, precum şi prin orice alt mijloc de
probă util aflării adevărului şi tragerii la răspundere a făptuitorilor.
Pe cale de consecinţă, vă solicităm să dispuneţi efectuarea tuturor actelor şi
măsurilor  necesare  aflării  adevărului,  identificării  tuturor  făptuitorilor  şi  a
complicilor acestora în vederea tragerii lor la răspundere penală.
Anexăm prezentei sesizări următoarele documente:
1.  Registrul  Jurnal  pentru  Evidenţa  Reţelei  Informative  din  judeţul  Sibiu,  cu
nr.10133, pentru perioada 31.03.1988-31.12.1989 (copie);
2. Lista conţinând numele unor minori recrutaţi în judeţul Sibiu între 1988-1989;
3. Lista conţinând numele unor ofiţeri de Securitate faţă de care există suspiciuni
cu privire la activitatea de recrutare a informatorilor minori;
4. Fişă de colaborator din rândul elevilor
Cu stimă,
Preşedinte,        Director General,     Secretar General,
Marius Oprea       Stejărel Olaru  Lucia Hossu-Longin
34
Anexa C
Cauza penală privind pe unii responsabili ai sistemului penitenciar comunist
La 22 mai 2007 IICCR a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- Secţia  Parchetelor  Militare  o  Sesizare  penală (redactată de compartimentul juridic al
Institutului) cu privire la abuzurile şi crimele săvârşite, ordonate sau inspirate de către 210
de  foşti  comandanţi  şi  ofiţeri  cu  atribuţii  de  conducere  din  cadrul  sistemului  penitenciar
comunist  din  România,  identificaţi  de  Institut.  În  perioada  martie  1945-decembrie 1989,
aceştia  au  folosit  sistemul  de  detenţie  ca  principal  instrument  de  realizare a politicii de
exterminism  social  pentru  lichidarea  fizică,  prin  asasinat,  deportare,  întemniţare,  muncă
forţată, a unor categorii sociale (burghezie, moşierime, ţărani, intelectuali, studenţi, clerici)
şi pentru exterminarea programată a deţinuţilor politici.
Parchetului Militar nu soluţionase această cauză nici până în luna aprilie 2015.
35
Către,
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Secţia Parchetelor Militare
Institutul  de  Investigare  a  Crimelor  Comunismului  în  România  –
I.I.C.C.R.,  cu  sediul  în  Bucureşti,  str.  Matei  Voievod  nr.18,  sector  2,  în  baza
prerogativelor prevăzute de H.G. nr.1724/2005 cu modificările şi completările  ulterioare,
în domeniul investigării şi sesizării organelor în drept cu privire la  crimele,  abuzurile  şi
încălcările  drepturilor  omului  săvârşite  în  timpul  regimului  comunist  în  România,
precum şi în conformitate cu prevederile art. 221 şi urm. din  Codul de procedură penală,
prin reprezentanţi legali, formulăm prezenta
SESIZARE
cu  privire  la  abuzurile  şi  crimele  săvârşite,  ordonate  sau  inspirate  de
comandanţii şi  ofiţerii cu atribuţii de conducere din cadrul sistemului  penitenciar
din România, identificaţi conform Listei de nume anexate, care în  perioada martie
1945–decembrie 1989, au folosit sistemul de detenţie ca principal instrument de
realizare  a  politicii  de  exterminism  social  pentru  lichidarea fizică, prin asasinat,
deportare,  întemniţare,  muncă  forţată,  a  unor  categorii  sociale  (burghezie,
moşierime, ţărani, intelectuali, studenţi, clerici) şi pentru exterminarea programată a
deţinuţilor politici.
1. Victimele regimului penitenciar românesc
În  fapt,  conform  datelor  cuprinse  în  Raportul  Comisiei  Prezidenţiale  pentru
Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), în perioada martie  1945 – decembrie
1989, penitenciarele din reţeaua Direcţiei Generale a Penitenciarelor din România au
fost destinate realizării scopului represiv al regimului comunist, urmărind:
•  „distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi militanţilor;
•  persecutarea  şi  încarcerarea  minorităţilor  etnice,  religioase,  culturale  ori  de
orientare  sexuală,  precum  şi  a  minorităţilor  de  gândire  de  la  Asociaţia
Teosofică  Română  din  anii  1950  şi  până  la  prigonirea  mişcării  Meditaţiei
Transcendentale din anii 1980;
•  executarea programată a deţinuţilor politici;
36
•  exterminarea  grupurilor  de  partizani  din  rezistenţa  anticomunistă  armată  în
munţi (1945-1962);
•  represiunea împotriva cultelor şi exterminarea/persecutarea tuturor  celor care se
opuneau comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnic  române, ca şi din
rândul minorităţilor; desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice,  persecuţiile  împotriva
mişcării sioniste;
•  arestarea,  uciderea,  detenţia  politică  sau  deportarea  ţăranilor  care  opuneau
rezistenţă faţă de colectivizare concomitent cu lichidarea violentă a  revoltelor
ţărăneşti (1949-1962).
•  Arestarea  şi  torturarea  studenţilor  protestatari  (de  la  Timişoara,  Bucureşti,
Cluj, Iaşi), implicaţi în acţiunile studenţeşti din anul 1956;
•  Arestarea  şi  deportarea  muncitorilor  protestatari,  participanţi  la  grevele  din
anii 1980 organizate în Valea Jiului şi Braşov; •
•  Arestarea şi reprimarea principalilor oponenţi şi dizidenţi din anii 70 şi 80.”
Victimele represiunii şi ale crimelor săvârşite în sistemul penitenciar  românesc
sunt prevăzute atât în Raportul Comisiei Prezidenţiale, cât mai ales în  documentele
interne şi în datele statistice gestionate chiar de Direcţia Generală a  Penitenciarelor.
Potrivit  datelor  din  Raport,  „ca  urmare  a  politicii  criminale  a  regimului
comunist, au fost deţinute în închisori şi lagăre, deportate/strămutate sute de mii  de
persoane. Cifrele propuse  de  cercetători, luate în  considerare  de această  Comisie, se
situează între 500.000–2.000.000 de victime. Dificultatea estimării  provine din ocultarea
sistematică de către Securitate, Procuratură, Miliţie, Trupe de  Grăniceri, Armată şi alte
organe represive a informaţiilor privind soarta multora dintre aceste victime.”
Experţii  Institutului  de  Investigare  a  Crimelor  Comunismului  în  România  au
identificat,  în urma  documentării  în fondurile  arhivistice şi  pe baza  mărturiilor adunate
de  la  supravieţuitori,  un  număr  considerabil  de  victime  ale  regimului  de  detenţie
provenind din:
- elita militară românească (106 morţi şi arestaţi în penitenciare);
- elita religioasă (586 de preoţi ortodocşi, 84 de preoţi greco-catolici, 52
preoţi romano-catolici);
- elita politică românească (836 de personalităţi marcante);
- elita economică şi de afaceri (672 economişti, mici proprietari şi oameni de
afaceri);
37
- elita intelectualilor români (221 de intelectuali: istorici, profesori,  scriitori,
avocaţi, jurnalişti, ingineri, medici, actori etc.);
- activişti politici (1022 persoane).
Tabloul represiunii şi exterminării programatice a deţinuţilor din  penitenciare,
din  anii  1945–1989  este  evidenţiat  în  datele  statistice  şi  centralizatoarele  anexate
prezentei  sesizări  penale.  Documentele  Direcţiei  Generale a Penitenciarelor confirmă
prin tabele nominale listele deţinuţilor arestaţi  în perioada 1945–1989 pentru săvârşirea
de  infracţiuni  de  natură  politică,  cu  menţionarea celor care au supravieţuit, a celor
care au decedat în urma  îmbolnăvirilor, a celor care au decedat în urma execuţiilor
comandate  în  penitenciare,  precum  şi  a  loturilor  de  deţinuţi  politici  transferaţi  din
închisorile de  execuţie şi ucişi (loturile dobrogene şi alte loturi de deţinuţi).
2. Actele de represiune şi crimele săvârşite, ordonate sau inspirate de către
comandanţii şi ofiţerii cu atribuţii de conducere din cadrul sistemului penitenciar din
România
Sistemul  penitenciar  comunist  a  fost  construit  şi  consolidat  pentru  a
corespunde  politicii  de  exterminare  socială  a  deţinuţilor  politici.  Comparativ  cu
regimul  de  detenţie  al  deţinuţilor  de  drept  comun,  deţinuţii  politici,  consideraţi
„contrarevoluţionari” au fost supuşi sistematic unor tratamente inumane, torturii,  finalizate cu
execuţii colective.
Abuzurile şi crimele săvârşite, ordonate sau inspirate de către comandanţii  şi
ofiţerii cu atribuţii de conducere din cadrul sistemului penitenciar din România în perioada
1945–1989, pot fi rezumate astfel:
-  încarcerări, detenţii şi reţineri în penitenciare fără forme legale  sau
în lipsa unor hotărâri judecătoreşti;
-  încălcarea  drepturilor  prevăzute  prin  Regulamentul  referitor  la
primirea,  deţinerea,  paza  şi  regimul  deţinuţilor  în  penitenciare  (încălcarea
drepturilor  de  plimbare,  de  vorbitor,  pachete  şi  scrisori,  neacordarea
obiectelor vestimentare);
-  expunerea deţinuţilor la condiţii de detenţie inumane şi la rele
tratamente (ocuparea supraaglomerată a celulelor, lipsa paturilor etc.);
-  folosirea  bătăii  ca  metodă  de  „educare”  de  către  cadre,  atât
împotriva deţinuţilor adulţi, cât şi împotriva deţinuţilor minori;
38
-  lipsa  medicamentelor, refuzul  de a  acorda  asistenţă  medical
deţinuţilor  bolnavi  de  TBC  şi  sifilis  în  unităţi  sanitare,  netratarea bolnavilor
contagioşi, neaprobarea internării deţinuţilor bolnavi cronici în spitale civile;
-  reducerea  raţiilor  alimentare  şi  obligarea  la  muncă  silnică  de  10-13  ore  pe  zi;  starea  deficitară  a  nutriţiei  a  făcut  ca  deţinuţii  politici  să  fie
devitaminizaţi,  deproteinizaţi,  determinând  degradarea  sănătăţii  acestora  şi
apariţia deceselor în urma unor boli specifice (ciroze hepatice, ictere);
-  încălcarea  dreptului  la  asistenţă  juridică  („deţinuţii  aveau
dreptul la vorbitor cu avocatul numai în faza judecăţii şi doar cu aprobarea
preşedintelui instanţei de judecată; avocatul nu avea permisiunea de a-l sfătui
pe  deţinut  ce  şi  cum  să  declare  la  interogatoriu”  –  extras  din
corespondenţa DGP);
-  menţinerea  în  detenţie  a  femeilor  gravide  şi  a  copiilor  cu
vârstă de până la un an;
-  alimentarea artificială a deţinuţilor aflaţi în greva foamei;
-  execuţiile individuale şi colective ale segmentului  deţinuţilor politici
şi ale dizidenţilor;
-  neîntocmirea  formalităţilor  legale  privind  declararea  deceselor
deţinuţilor,  neinformarea  familiilor  cu  privire  la  decesul  deţinuţilor  –  rude,
înhumarea deţinuţilor în gropi comune.
Represiunea şi exterminarea deţinuţilor politici a fost un fenomen programat,
construit  ca  un  sistem  bine  structurat,  de  eliminare  din  viaţa  socială  a  tuturor
oponenţilor şi dizidenţilor, reglementat în cele mai mici detalii printr-un  ansamblu de
acte  normative  cu  caracter  discreţionar,  discriminatoriu şi  represiv,  format  din  legi,
decrete,  hotărâri  ale  Consiliului  de  Ministri,  regulamente  de  ordine  interioară,
întocmite  de  conducerea  DGP  şi  aprobate  de  conducerea  Ministerului  Afacerilor
Interne, ca minister de resort, alte ordine ale ministrului afacerilor interne.
Legislaţia  represivă,  atât  cea  cu  caracter  public,  dar  mai  ales  cea  cu
caracter secret, confirmă existenţa unei politici de exterminare la nivelul penitenciarelor,
puse în executare sau chiar ordonate, în unele cazuri, de către conducerea DGP, de
către comandanţii penitenciarelor şi de  către locţiitorii  acestora.
Sunt  anexate  prezentei  sesizări,  documentele  justificative  care  au
urmărit „legalizarea genocidului” din penitenciarele româneşti, respectiv:
39
-  hotărâri ale Consiliului de Ministri privind organizarea şi funcţionarea
DGP, a coloniilor şi unităţilor de muncă;
-  buletine informative ale Direcţiei Penitenciare, Lagăre şi Colonii de
Muncă;
-  Corespondenţa secretă cu organele M.A.I;
-  Circularele transmise de Serviciul de Pază şi Regim din DGP;
-  Instrucţiunile privind aplicarea regimurilor represive deţinuţilor politici,
deţinuţilor bolnavi de TBC;
-  Notele de raport ale MAI şi DGP cu privire la numeroasele mandate
ilegale de deţinere;
-  Instrucţiunile şi circularele privind regimul aplicat deţinuţilor aflaţi în  greva
foamei;
-  Regulamentele DGP privind organizarea pazei interioare şi exterioare a
locurilor de deţinere.
3. Persoanele vinovate de săvârşirea, ordonarea şi tolerarea genocidului din
penitenciarele româneşti în perioada martie 1945–decembrie 1989
Conducerea aparatului central al Direcţiei Generale a Penitenciarelor,  comandanţii
penitenciarelor  şi  locţiitorii  acestora,  alţi  ofiţeri  de  penitenciare  cu  funcţii de conducere,
identificaţi conform listei anexate, au săvârşit, au ordonat, au  inspirat  şi  au  tolerat  crime
de  genocid,  rele  tratamente,  tortura,  şi  alte  acte  represive împotriva deţinuţilor politici,
oponenţi şi dizidenţi ai sistemului comunist.
Cei  menţionaţi  şi-au  „legalizat”  crimele  contra  păcii  şi  omenirii  prin  acte
normative represive şi nu au răspuns numeroaselor sesizări aduse la cunoştinţa lor prin
rapoartele şi informările inspecţiei penitenciare. Cei care nu au fost implicaţi în  mod direct
în săvârşirea actelor şi crimelor enunţate mai sus, sunt vinovaţi, în mod  indirect, pentru
tolerarea, întreţinerea şi consolidarea regimului de exterminare din  penitenciare,  prin
acte  omisive,  prin  neluarea  măsurilor  care  se  impuneau  pentru  sistarea actelor de
genocid din penitenciare. Rapoartele inspecţiilor din penitenciare fac dovada că aceştia,
în calitate de ofiteri cu funcţii de conducere în sistem, aveau cunostinţă de represaliile şi
morţii din penitenciare, dar nu au luat  nici  o  măsură  pentru  sistarea  lor,  devenind
astfel complici la genocidul ordonat împotriva deţinuţilor politici.
40
Indiferent de calitatea şi natura participaţiei penale – autori, instigatori  sau
complici – cei sesizaţi prin prezenta trebuie să fie cercetaţi sub aspectul săvârşirii
infracţiunii de genocid şi a altor infracţiuni distincte.
♦♦♦♦♦
Din punct de vedere juridic, faptele ofiţerilor de penitenciar se înscriu în
categoria infracţiunilor contra păcii şi omenirii prin gravitatea şi amploarea lor  ca
fenomen de masă, genocidul fiind incriminat atât de dispoziţiile Codului penal în  vigoare
la data săvârşirii faptelor (art. 231 alin. 2), cât şi de legislaţia penală  actuală (art.
357 Cod penal).
Întreaga documentaţie anexată relevă faptul că actele de represiune,  tortură şi
exterminare din penitenciare se subscriu, din punct de vedere al conţinutului obiectiv şi
al finalităţii, în categoria actelor de genocid, fiind săvârşite  în scopul de a distruge în
întregime colectivitatea dizidenţilor politici întemniţaţi în  penitenciare. Selecţia deţinuţilor
în vederea exterminării, în regimul de detenţie, a  avut la bază nu doar criterii de ordin
politico-ideologic, ci şi criterii etnice, religioase  şi naţionale.
Regimul  totalitar  comunist  a  reprezentat  o  formă  organizată  de
distrugere a identităţii naţionale şi a continuităţii naţionale a statului român,  iar unul
dintre instrumentele de represiune a fost Direcţia Generală a Penitenciarelor, care a
alocat resursele astfel încât să facă posibilă exterminarea deţinuţilor politici.
Reglementate şi în legislaţia penală anterioară anului 1989 – Codul penal  din
1968, infracţiunile contra păcii şi omenirii beneficiază de imprescriptibilitate în  ceea ce
priveşte denunţarea, urmărirea, judecarea şi condamnarea făptuitorilor.
În aceeaşi măsură şi de o gravitate similară, faptele sesizate pot constitui
elementul material  al unor infracţiuni  distincte  de  omor  deosebit  de  grav (omor
săvârşit  asupra  a  două  mai  multe  persoane),  vătămare  corporală,  vătămarea
corporală  gravă,  lipsirea  de  libertate  în  mod  ilegal,  supunerea  la  muncă forţată
sau obligatorie, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă,  pentru care termenul de
prescripţie  nu  poate  fi  considerat  împlinit  întrucât  conform  art.  128  din  Codul
Penal  prescripţia  se  suspendă  pe  timpul  cât  o  împrejurare de  neînlăturat
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.
Până în anul 1990, acţiunea penală nu a putut fi pusă în mişcare datorită
existenţei regimului comunist totalitar responsabil de faptele sesizate şi în condiţiile  unei
voinţe politice contrare înfăptuirii justiţiei pentru faptele incriminate şi numite  chiar  în
Codul  penal  în  vigoare  la  acea  dată  „pedepse  politice”.  Prin  urmare,  calcularea
41
Preşedinte,  Director General,  Secretar General,
Marius Oprea  Stejărel Olaru  Lucia Hossu Longin
termenului  de  prescripţie  pentru faptele sesizate şi  incriminate  ca  infracţiuni distincte
de categoria infracţiunilor contra păcii şi omenirii (infracţiuni  imprescriptibile) trebuie să
se facă începând cu anul 1990.
Învederăm,  de  asemenea,  faptul  că  toate  actele  de  represiune  şi
exterminare săvârşite în penitenciare se constituie ca infracţiuni şi încălcări nu  doar
ale  legislaţiei actuale.  La  data  săvârşirii  lor, faptele  sesizate  veneau  în contradicţie
chiar  cu  dispoziţiile  Codului  penal  anterior  referitoare  la  „detenţiunea  grea”  pentru
pedepse politice, iar în aceeaşi perioadă, prin acte administrative,  puteau fi încălcate
chiar legile statutului totalitar comunist.
În considerarea celor mai sus expuse, apreciem că există motive temeinice de
fapt  şi  de  drept,  susţinute  sub  aspectul  probatoriului,  care  să  determine tragerea la
răspundere penală a făptuitorilor - ofiţeri cu funcţii de conducere din cadrul sistemului
penitenciar.
În  susţinerea  prezentei  sesizări,  anexăm  documentele,  informaţiile  şi
mărturiile obţinute de experţii IICCR în urma activităţii de cercetare şi investigare a  faptelor
semnalate; sfera mijloacelor de probă poate fi completată prin înscrisuri  similare aflate
în arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Ministerului  Justitiei, a CNSAS si a
altor instituţii gestionare, prin declaraţii ale martorilor şi/sau  victimelor, precum şi prin orice
alt mijloc de probă util aflării adevărului şi tragerii la  răspundere a făptuitorilor.
Pe  cale  de  consecinţă,  vă  solicităm  să  dispuneţi  efectuarea  tuturor
actelor şi măsurilor necesare aflării adevărului, identificării tuturor  făptuitorilor  şi  a
complicilor  acestora în  vederea tragerii  lor  la răspundere penală.
Anexăm prezentei sesizări opisul şi documentele care constituie material probator.
42
ANEXA D
Corespondenţă cu Preşedintele executiv al IICCMER
De la: Valerian Stan [mailto:vs@valerianstan.ro]
Trimis: 28 martie 2012 15:24
Către: office@iiccmer.ro
Subiect: rugaminte
Catre Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc
Stimată doamnă/ Stimate domn,
Subsemnatul Valerian Stan, în calitate de publicist comentator al săptămânalului „New
York Magazin”, în temeiul Legii nr 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes
public, vă solicit să-mi comunicaţi următoarele informaţii de interes public: data şi numărul
de înregistrare ale fiecărei plângeri făcute de Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) împotriva Rezoluţiilor din data
de 29.12.2010 şi 24.01.2012 ale Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia de urmărire penală şi criminalistică la cele 8 sesizări ale IICCR. În eventualitatea în
care Institutul nu a făcut plângeri împotriva Rezoluţiilor menţionate, vă rog să-mi fie
precizat motivul.
Doresc ca informaţiile solicitate să-mi fie furnizate în format electronic, la adresa de e-mail vs@valerianstan.ro
Vă mulţumesc pentru solicitudine,
Valerian Stan
Bucureşti [...]
----- Original Message -----
From: IICCR
To: 'Valerian Stan'
Sent: Thursday, March 29, 2012 12:27 PM
Subject: RE: rugaminte
Stimate domnule Valerian Stan,
Urmare a solicitarii dumneavoastra, formulate in temeiul Legii nr. 544/2001, va comunicam
urmatoarele:
1)   IICCMER nu a depus plangere impotriva Rezolutiei din 29.12.2010 a Parchetului de pe langa Inalta
Curte de Casatie si Justitie, Sectia parchetelor militare, intrucat, fata de probele anexate sesizarii si
cercetarile efectuate de procuror, s-a retinut ca faptele care formeaza obiectul sesizarii un prezinta
elementele constitutive ale infractiunilor contra pacii si omenirii.
43
2)   IICCMER nu a formulat plangere impotriva Rezolutiei din 24.01.2012 a Parchetului de pe langa
Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia de urmarire penala si criminalistica, deoarece solutia de
neincepere a urmaririi penale s-a axat, in principal, pe imprejurarea ca a intervenit decesul
faptuitorilor si ca s-a prescris raspunderea penala.
Mentionam ca Ilich Ramirez Sanchez, supranumit ``Carlos Sacalul`` , este condamnat in Franta si
executa inchisoare pe viata pentru crima si acte de terorism.
Facem precizarea ca aceste solutii blocheaza tragerea la raspundere penala a faptuitorilor, atata
vreme cat toate sesizarile Institutului nu sunt reunite intr-un dosar al crimelor comunismului, care
sa permita incadrarea juridica la categoria infractiunilor contra pacii si omenirii. Procurorii romani
care cerceteaza abuzurile comise in timpul regimului comunist nu iau in calcul toate conventiile si
pactele internationale cu privire la drepturile si libertatile fundamentale ale omului, pe care
Romania le-a ratificat si pe care Institutul le-a invocat in fiecare sesizare penala.
Cu stima,
Presedinte executiv,
Ioan Stanomir
(http://www.valerianstan.roDecomunizarea_Romaniei.pdf)