Si in tacerea asta, un gand m-a urmarit: dorul de normalitate.
Astazi, pentru ca este o zi altfel, cand ne putem linisti din alergarea pe care o facem cu lumea, in lume si pentru lume (caci ce altceva ne impinge in a nu fi altfel decat frica de a nu fi ca lumea?), cautand acea normalitate dupa care imi este dor, am dat peste niste versuri atat de frumoase si pure in normalitatea lor. Iata-le, ca o provocare, de pe https://www.poezie.ro/index.php/poetry/120439/Bunica:
"Cu părul nins, cu ochii mici
Și calzi de duioșie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.
Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori și până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la țară...
Căta la noi așa de blând,
Senină și tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viața ei trecută.
De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte..."
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.
Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori și până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la țară...
Căta la noi așa de blând,
Senină și tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viața ei trecută.
De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte..."
Nu-i asa ca-i interesant de frumoasa normalitatea asta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu