Daca va suna cunoscut!

"Cârmacii ~ Alexandru Vlahuţă
(https://poeziisiversuri.com/alexandru-vlahuta/carmacii/)

Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase,
Ş-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase
Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei,
Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuţi,
Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuţi.
I-am văzut păpuşi gătite, tologiţi în jeţuri moi,
Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie
Şi cătând, nesocotiţii, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai
rămas teafăr.

Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru sub medalii şi sub hainele bogate
Clocoteşte-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocoteşte crima

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!
Nu vă pese! Striviţi totul! Cugetaţi că poate mâini
O să pierdeţi cârma ţării ş-or să vină alţi stăpâni.

Deci, pârjol şi jaf! Opinca hoitul să rămână os
Ca să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de ros.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele

Vă-nveliţi a voastră carne, voi, ce-n câteva inele
Purtaţi hrana ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,
Spuneţi, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată
Ca atâtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată?

Vai, acele pietre scumpe ochi focoşi sub geana serii
Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lăcrimile ţării!

Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână
Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mână
Frâul tău a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!
Când uscatele-i călcâie bat în burta ta, aleargă,
Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dinţii din gură,
Te opreşte: să răsufle vrea scârboasa pocitură.

Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală

De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!

Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei

Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!

Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând,
Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:
Scumpa, draga Românie, idolul vieţii mele!
Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!
Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti!

Ş-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntăi!

Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!
Ah, cumplit v-aţi râs de lege şi de cumpăna dreptăţii,
Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!

Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,
Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi.

(Lui Vasile Alexandrescu-Urechia) , 1881"