sâmbătă, 2 noiembrie 2019

O raspuns spre un OM NOU!

Redau, prin copy-paste, o lectie-raspuns la o tema antamata, ieri, pe Facebook. Mentionez ca este una din sutele sau miile de postari care se pot constitui intr-un raspuns si care, trecand peste granita deosebirilor confesionale, mi s-a parut mai mult decat relevanta atat pentru dezbaterea in sine cat si pentru o alta provocare, gasita tot pe Facebook: avem nevoie sau nu de UN OM NOU?

Iata, deci, materialul preluat de aici: 
http://lumea.catholica.ro/2010/04/problema-raului!

Lectura linistita!


"Problema răului
Posted on 24 aprilie 2010

Autor: Benjamin Wiker
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: InsideCatholic.com

De ce răul?

Ca susţinător al existenţei unui Plan Inteligent, deseori sunt în situaţia să răspund unor critici bine ţintite, de genul: „Ei bine, dacă totul decurge conform planului creat de o inteligenţă superioară, atunci trebuie să o tragem la răspundere pentru tot răul din lume, nu este aşa? Pentru tot, absolut tot: de la durerile de şale şi de cap, până la cancer şi la pisicile care se joacă cu şoarecele înainte de a-l mânca, la paraziţi, inundaţii, nazişti, sclavie, copiii care mor de foame – tot gunoiul acesta ar trebui să îl aruncăm la uşa designerului, nu?!”

Prezenţa răului în creaţie este folosită într-adevăr ca un atu împotriva teiştilor – atu considerat drept dovada obiectivă şi de netăgăduit în favoarea ateismului. Altfel spus: „Dacă există Dumnezeu, El este atotputernic şi iubitor. Dacă El este atotputernic şi iubitor, atunci nu ar fi lăsat să se întâmple… (ceva rău). Dar… (acel „ceva rău”) s-a întâmplat. Prin urmare, nu există Dumnezeu”. De fapt, nu este vorba despre o simplă dezbatere între cei care cred şi cei care neagă existenţa lui Dumnezeu, ci totul nu este decât strigătul de disperare al omului, dintotdeauna: „Nu pot crede că există Dumnezeu. Există atât de mult rău în lume!” Aşadar, răul este problema, şi oricât de ciudat ar părea, despre el vom vorbi în cele ce urmează.

Problema răului

Oare chiar merită să vorbim despre el? Oricât de tentant ar fi pentru inimile sau minţile noastre, poate că nu ar trebui să luăm în serios răul, fiindcă el se consumă de la sine şi prin urmare se auto-învinge. Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu există rău în lume. Acesta pare un paradox, dar îl putem ilustra în felul următor: uitaţi-vă cât de repede se şterge strigătul de disperare al omului în faţa răului dacă intră în discuţie cea mai profundă şi puternică negare a Creaţiei – darwinismul.

Charles Darwin însuşi se plângea într-o scrisoare către Asa Gray: „Prea multă nenorocire există în lume. Nu pot să cred că un Dumnezeu binefăcător şi omnipotent a creat insectele parazite cu scopul precis de a se hrăni cu corpurile vii ale omizilor”. Decât să creadă că toată cruzimea din natură este intenţia lui Dumnezeu, Darwin o asociază capriciilor selecţiei naturale. În acest caz, prezenţa răului nu mai pune probleme, fiindcă de la loteria evoluţiei naturale nu ne putem aştepta decât la un amestec de rezultate bune şi rele.

Priviţi, însă, ghearele înfrângerii care sfâşie deja victoria: dacă universul şi toate lucrurile nu sunt decât rezultatul neintenţionat al fluxului şi refluxului universal, al expansiunii şi colapsului, al exploziei şi fuziunii materiei şi energiei, atunci nu avem nici o justificare să ne plângem că există răul în lume. Praful nu se poate plânge de vântul cosmic care-l spulberă încoace şi încolo.

Ironia e că dacă „nenorocirile lumii” susţin părerea lui Darwin că universul există fără vreun plan anume, atribuind cauza suferinţelor evoluţiei naturale, atunci înseamnă că nu facem altceva decât să depunem armele în faţa răului. Zoologul Richard Dawkins, un Voltaire al darwinismului contemporan, nota pe bună dreptate că parazitismul care îl făcuse pe Darwin să se cutremure şi să afirme că natura e crudă, nu înseamnă nimic din perspectiva evoluţionismului: „natura nu e crudă, ci doar nemilos de indiferentă”. Pentru Dawkins, „aceasta este una dintre cele mai grele lecţii pe care omul le are de învăţat”. Într-un cosmos din care lipseşte Creatorul, nimic nu e „nici bun, nici rău, nici crud, nici binevoitor, ci pur şi simplu împietrit – indiferent la orice suferinţă şi lipsit de orice scop”.

Prin urmare, în mod paradoxal, eliminându-L pe Dumnezeu din ecuaţie ca urmare a prezenţei răului în lume, îmbrăţişăm un „ce-o fi, o fi” la nivel cosmic, şi astfel totul devine impersonal şi absolut indiferent nu numai la plângerile noastre, ci şi la distincţia dintre bine şi rău. Iar acest lucru este valabil şi pentru cei care consideră că Dumnezeu există undeva, departe, şi a conferit domnia absolută asupra lumii legilor oarbe, nepăsătoare şi demiurgice ale selecţiei naturale.

Iată de fapt răspunsul adecvat pentru ateii care nu încetează să afirme că prezenţa răului este lovitura de graţie cu care mintea lor ucide teologia. În realitate, singura victimă a „loviturii” lor de graţie nu este decât strigătul de disperare al fiinţei omeneşti. Dar, slavă Domnului, strigătul inimii este atât de profund omenesc încât nu putem îmbrăţişa ideea indiferenţei cosmice drept răspuns. Soluţia la problema răului nu poate fi pur şi simplu dizolvarea existenţei lui în presupusa indiferenţă cosmică, afirmând că „răul nu există”. Să analizăm aşadar problema răului.

Ce anume este rău?

Dezbaterile asupra existenţei răului trec prea uşor peste faptul neplăcut dar semnificativ că, deşi suntem cu toţii de acord că răul există – probabil că şi Richard Dawkins, în adâncul inimii lui, e convins de aceasta – fiecare avem păreri diferite despre ce anume este rău. Ne-am putea gândi, de exemplu, că boala e un rău iar îndepărtarea ei este fără îndoială un bine. Pentru darwinism însă, chiar eliminarea bolii devine o problemă în sine, fiindcă boala, malformaţiile etc. elimină pe cei inadecvaţi luptei pentru supravieţuire. Aşa cum scria Darwin în „Originea Omului”:

„La sălbatici, cei slabi la trup sau la minte sunt repede eliminaţi; iar cei care supravieţuiesc sunt în general viguroşi… Pe de altă parte noi, oamenii civilizaţi, facem tot ce putem ca să suprimăm procesul de eliminare… Putem crede, şi pe bună dreptate, că vaccinarea a permis supravieţuirea celor slabi, care altfel ar fi murit de variolă… În felul acesta, rasa celor neputincioşi se înmulţeşte în societatea civilizată. Nimeni dintre cei care se ocupă cu creşterea animalelor domestice nu se îndoieşte de efectul extrem de dăunător pe care îl are acest lucru asupra rasei umane”.

Sau, ca să luăm un exemplu încă şi mai interesant, deşi Richard Dawkins a tras concluzia, de altfel justă, că evoluţionismul, îndepărtându-l pe Dumnezeu din creaţie, îndepărtează şi consideraţiile asupra binelui şi răului în cosmos, el a lansat o ofensivă acerbă împotriva religiei, considerată ca un rău fără de care ne-ar fi tuturor mai bine. Imediat după atacul oribil de la 11 septembrie asupra Turnurilor Gemene, Dawkins i-a blamat pe fundamentalişti, care ar fi dotaţi cu un „creier suicidar obsedat de viaţa de dincolo”, un creier de „rasă abrahamică”, de unde porneşte „acel nonsens periculos că moartea nu înseamnă sfârşitul”.

Ca să fim totuşi corecţi faţă de Dawkins, oroarea acelui atac se poate să îl fi dus pentru moment până la limita suferinţei (şi putem mulţumi lui Dumnezeu că măcar suferinţa l-a adus înapoi în zona sănătăţii mintale, astfel încât a afirmat public că răul este real şi într-adevăr e o problemă). Dar de aici se desprinde o lecţie importantă. Crizele şi suferinţele care rezultă din ele ne zdruncină adesea afirmaţiile asupra lucrurilor care sunt rele, precum şi asupra a ceea ce trebuie făcut dacă deodată ni s-ar încredinţa puterea absolută ca să rezolvăm problema. Din păcate, oamenii sunt mai degrabă nestatornici decât vizionari, iar judecăţile lor oscilează încoace şi încolo în funcţie de durerile de cap sau de hormoni, şi cu atât mai mult de evenimente şocante ca acela de la 11 septembrie. Aşa că problema identificării a ceea ce este rău depinde de momentul în care punem cuiva întrebarea.

Şi iată încă o dificultate a definirii răului, dificultate care apare implicită în scrierile lui Darwin şi Dawkins, dar pe care urmărim s-o facem explicită în cele ce urmează: întrucât motivele de fericire sunt radical diferite, pe măsură ce binele uman este tot mai răspicat definit, vom observa că bucuria unei persoane înseamnă suferinţa alteia iar victoria unui grup nu aduce decât întuneric fără speranţă unui alt grup.

Astfel, dacă pătrundem dincolo suprafaţa strigătului universal că „există prea mult rău în lume”, vom descoperi curând că punctul lui de referinţă nu este prea des universal. Poate porni atât de la faptul că dreptul la avort nu este încă universal, cât şi de la faptul că avortul nu ar trebui să fie deloc accesibil. Problema răului constă, astfel, nu atât în prezenţa lui, cât în faptul că nu suntem de acord asupra lucrurilor care sunt într-adevăr rele.

Iar atunci când există totuşi un consens, divergenţele care apar se referă la modalităţile de îndepărtare a răului. Dacă într-o sală de conferinţe arătăm imaginea unor copii orfani, malnutriţi şi deformaţi din Etiopia, putem fi siguri că pe feţele tuturor va apărea masca tristeţii: „O, da! Există tare mult rău în lume” – ar spune cei prezenţi. Dar armonia dispare de îndată ce întrebi ce ar fi de făcut pentru ei.

Pe scurt, problema răului e chiar mai frustrantă decât ne-am fi imaginat. Şi nici nu putem opta pentru o soluţie, aşa cum ar fi evoluţionismul, care elimină problema eliminând pur şi simplu deosebirea între bine şi rău; şi nici nu există un consens asupra lucrurilor pe care le considerăm ca fiind rele, sau, dacă reuşim să ajungem la un consens, atunci nu vom fi de acord în privinţa a ceea ce trebuie făcut. În plus, contradicţiile se extind şi la nivel individual, fiindcă ne schimbăm des părerea în funcţie de dispoziţia sufletească de moment. Iar implicaţiile teologice sunt imense.

Problema răului şi Dumnezeu

Date fiind cele de mai sus, nu e foarte clar cum se ajunge de la „Există atât de mult rău în lume” la „Nu pot să cred că există Dumnezeu”. Nu numai că negarea lui Dumnezeu subminează realitatea răului, dar, întrucât nu putem fi de acord nici măcar asupra lucrurilor care sunt rele şi asupra la ceea ce ar fi de făcut, este dificil să spunem ce aşteptăm de la intervenţia divină. De exemplu, dacă ni s-ar da deodată puterea să eliminăm complet răul şi să facem din nou universul bun şi drept, fiecare ar acţiona în raport de propriile lui criterii şi s-ar ajunge instantaneu la un haos auto-destructiv cu mult mai rău chiar decât situaţia pe care încercam s-o corectăm. Singura modalitate prin care s-ar putea evita un asemenea haos ar fi să lăsăm la o parte părerile proprii atât de diferite unele de altele şi să vedem exact ce este rău.

Dar iată că aici alunecăm spre alte incertitudini: nu numai că nu ştim exact ce e rău, dar nu putem nici măcar aproxima cât de adânc şi extins e răul care ne afectează. Să ne imaginăm următoarele: noi, deplângând tot răul din lume, strigăm sus şi tare că nu credem că există Dumnezeu. Şi de-abia am rostit aceasta că, iată, Dumnezeu apare. Fiind Dumnezeu, bineînţeles că e Atotputernic şi poate îndepărta tot răul din lume, dar e şi Atotştiutor, aşa că vede tot răul.

„Vreţi să îndepărtez tot răul din lume? „- întreabă Dumnezeu. „Da! Da! Te rugăm, da!”, strigăm noi atunci. „Chiar tot răul?” – întreabă El din nou, stând în faţa noastră şi privind drept prin ochii noştri în adâncul sufletului. Ei bine, trebuie să ne mai gândim, nu-i aşa? Începem să scotocim nervoşi în lăuntrul nostru. O, Doamne! Atâtea cuvinte grele, promisiuni neîmplinite, resentimente îngropate şi mii şi mii de păcate împotriva iubirii, zi de zi. Păcate ale tinereţii, păcate care urmează să fie comise, păcate prin omisiune. Hainele noi, maşina cea nouă, biletele la teatru, jucăriile şi tot felul de nimicuri pe care le-am cumpărat chiar dacă ştiam că aceşti bani ar fi putut să salveze mii de vieţi sau să facă mai suportabilă sărăcia a mii de semeni. Şi mai înspăimântător, ce spuneţi de păcatele pe care le ascundem chiar de noi înşine? „Tot răul?” – repetă El pentru a treia oară.

Sub privirea atotştiutoare, devenim abia atunci puternic conştienţi de faptul că, într-un fel, tot răul din lume nu e undeva departe de aici, şi că nu am avut în vedere, atunci când ne-am strigat din toată inima disperarea, răul aflat chiar în inima care îşi strigă disperarea. Problema cu a scăpa deodată de tot răul este că (cel puţin în acest exerciţiu de imaginaţie) adresăm o astfel de cerere unei Fiinţe atotputernice, atotştiutoare, riscăm să fim prinşi şi noi în năvodul pe care îi cerem lui Dumnezeu să îl arunce. Este cu atât mai înfricoşător cu cât uităm atât de des propriile greşeli dar le vedem atât de clar pe ale altora.

Şi mai este încă o problemă peste care trecem uşor cu vederea: în general considerăm răul ca şi cum ar fi în special o problemă de putere. Aşa că ne uităm la cer şi strigăm: „Oare de ce, Doamne, nu faci ceva?!” sau ne uităm plini de obidă în jos, ridicăm din umeri, clătinăm din cap şi bombănim: „Dac-ar fi un Dumnezeu, ar fi făcut ceva. Şi te mai miri de ce sunt ateu!” Dar problema răului nu poate fi rezolvată numai prin putere. Puterea exercitată în eliminarea răului dar lipsită de cunoaşterea adecvată şi identificarea corectă a răului, a rădăcinilor şi răspândirii sale, este haotică sau ineficientă. E haotică, fiindcă se află sub imperiul confuziei privind definirea răului; şi e ineficientă fiindcă nu merge până la rădăcinile cele mai profunde ale acestuia.

Şi iată cum avem din nou nevoie de Dumnezeu şi înţelepciunea Sa divină. Iar neînţelegerile asupra a ceea ce este rău pot fi îndepărtate numai văzând ceea ce este cu adevărat rău. Pentru aceasta este însă nevoie de o minte divină, care aderă neabătută la adevăr prin propria sa natură şi nu e distrasă în nici un fel de furtunile patimilor omeneşti. Şi mai departe, ca să eliminăm rădăcina răului, avem nevoie de o fiinţă atotştiutoare, care să nu ne lase să ascundem răul din propria noastră fiinţă – rău pe care trebuie să îl eliminăm dacă dorim ca lumea să fie într-adevăr curată şi nu numai „spoită”.

Încă o problemă: Nu suntem Dumnezeu

Am văzut că o mare parte a răului e de origine umană – ceea ce numim în general „rău moral” – şi că acest rău moral implică distorsiuni de gândire şi judecată astfel încât nu putem defini ce anume e răul. Şi ar mai fi încă o problemă, mult mai subtilă: nu numai că judecăm strâmb, dar ne mai şi rătăcim în tot felul de argumente pro şi contra, fiindcă nimeni dintre noi nu e atotştiutor. Această lipsă de cunoaştere atotcuprinzătoare, alături de distorsiunea pe care o comportă păcatul, ne fac să aderăm vrând-nevrând la ideea „răului natural”, care l-a tulburat atât de mult pe Darwin şi care e la rândul său, discutabil.

Şi fiindcă problema răului natural este cea care îl îndepărtează pe om de teologie, îndreptându-l spre ateismul ştiinţific, vom folosi ştiinţa ca să facem lumină. Istoria ştiinţei abundă de pretenţii de atotştiinţă, dar acestea se înalţă şi recad asemenea valurilor civilizaţiilor, înlocuindu-se unele pe altele la intervale relativ regulate. Iar explicaţia e simplă: complexitatea universului e uluitoare, fie că ne referim la macro sau la microcosmos, iar discrepanţa între capacitatea de cuprindere a minţii omeneşti şi complexitatea universului explică aspectul ciclic al descoperirilor şi revoluţiilor ştiinţifice.

În felul acesta recunoaştem cu umilinţă caracterul limitat al competenţei minţii omeneşti şi faptul că atotcunoaşterea ştiinţifică este un lucru spre care tindem, nu pe care l-am atins. Raţiunea umană e competentă, dar nu atotcompetentă. Nu se pune problema că universul nu e inteligibil, ci că inteligibilitatea universului este şi în lăuntrul minţii omeneşti, dar o şi depăşeşte.

E adevărat că ştim o mulţime de lucruri, dar nu cunoaştem planul genera al universului şi nici felul în care miliardele de realităţi particulare îşi au, fiecare, locul în el. Cunoaştem bine unele aspecte, altele însă ne provoacă uluire şi confuzie. Eforturile pe care le depunem ne aduc şi victorii, şi umilinţă. Şi după ce trecem prin perioade grele de confuzii şi dificultăţi, ni se pare deodată că întreg peisajul ştiinţific se luminează, dar deîndată încep alte dificultăţi şi abia atunci vedem cât de puţină lumină a adus cercetarea ştiinţifică şi adevărul pe care l-am descoperit.

Dacă am înţelege planul universului, atunci l-am putea judeca. Dar pentru aceasta ar trebui să fim atotştiutori. Altfel spus, ca să înţelegem care lucruri sunt rele, care lucruri numai ni se par rele, care sunt dăunătoare, care sunt dureroase dar necesare şi benefice în scopul unui mai mare bine care urmează – ne-ar trebui o privire atotştiutoare, nu numai o privire omenească.

Cu aceste date în minte, să ne reîntoarcem la afirmaţia lui Darwin: „Nu pot să cred că un Dumnezeu binefăcător şi omnipotent a creat insectele parazite cu scopul precis de a se hrăni cu corpurile vii ale omizilor”. Un astfel de parazitism nu poate fi numit rău dacă este rezultatul evoluţiei. Ca să îl numim”rău”, ar însemna că atât insectele parazite cât şi omizile sunt într-un fel rezultatul intervenţiei intenţionate a lui Dumnezeu. Dar dacă aşa stau lucrurile, ştiind că noi nu suntem atotştiutori, dar că Dumnezeu este; înseamnă să recunoaştem că nu ştim planul lui Dumnezeu şi nu putem înţelege şi judeca nici planul Lui, nici intenţionalitatea acestui act şi nici care este binele care urmează după acest act. Tot ce putem afirma este că nu ştim cum anume acest parazitism, care nouă ni se pare a fi un rău natural, este înscris în planul lui Dumnezeu.

Răspunsul la problema răului

Până aici am putea spune că problema răului s-a rezolvat şi că, la drept vorbind, răul nu este deloc o problemă. Odată ce suntem conştienţi că nu putem cădea de acord asupra a ce anume e rău şi că judecata noastră e limitată şi părtinitoare, ajungem la concluzia că nu avem de ce să ne plângem. Numai Dumnezeu cunoaşte întreg tabloul universului, şi în acest tablou totul are locul lui, durerile de şale şi de cap, pisicile care se joacă cu şoarecele înainte de a-l mânca, parazitismul, inundaţiile, nazismul, copiii care mor de foame, sclavia etc.

Dar o asemenea concluzie cade în aceeaşi greşeală ca şi evoluţia. Nu putem rezolva problema răului făcând să dispară realitatea răului. Se pare că ne-am prins în capcană. Pe de o parte, greutatea imensă a răului ne face să negăm existenţa lui Dumnezeu, dar dacă îl negăm pe Dumnezeu şi aruncăm răul în ţesătura neintenţională şi indiferentă a evoluţiei, răul însuşi dispare. Pe de altă parte, dacă recunoaştem existenţa răului, trebuie să recunoaştem existenţa Creatorului cosmosului, a cărui inteligenţă şi omniscienţă nu poate fi cuprinsă de raţiunea omenească şi atunci răul dispare în profunzimile inimaginabile ale omniscienţei. Cum putem ieşi din această capcană?

Iar capcana este cu adevărat cruntă, fiindcă deşi avem în vedere tot ceea ce am spus mai sus, oricum e prea multă durere, prea multă suferinţă şi deznădejde în lume, în special pentru cei care nu au nici o vină. Şi am putea striga atunci, la fel ca Iov, spre înălţimile de nepătruns: „Cine eşti tu, acela care le aranjezi pe toate în jurul nostru, biete şi neînsemnate făpturi, care ne laşi să rătăcim în noapte, neştiutori, aruncaţi de colo-colo, bătuţi, nedreptăţiţi, împovăraţi şi trişti? E bine că ne spui: ‘Ai încredere în mine! Vi se va face dreptate la sfârşit’ în timp ce tu pluteşti nevătămat pe deasupra tuturor. Sărăcia, foamea, setea, frustrarea, umilinţa, dispreţul, truda, moartea celor pe care-i iubim din tot sufletul, frica, durerea sfâşietoare, tortura şi în cele din urmă anihilarea noastră nenorocită – iată ce ne dai tu nouă! Altceva ai zice dac-ai fi unul dintre ai noştri şi ai înghiţi şi tu exact ceea ce ne dai nouă!”

Dar ce am mai putea striga cerului dacă răspunsul ar fi o Întrupare?! O supunere totală şi de bună voie a lui Dumnezeu chiar faţă de răul de care ne plângem?! Aceasta ar fi o mărturie, un semn ca răul e într-adevăr real, făcându-L pe Dumnezeu întrupat să asude sânge, să sufere durerea sfâşietoare, umilinţa, tortura şi în cele din urmă anihilarea pe cruce. Oricât de real ar fi răul, Învierea ne arată că este cumva în chip misterios cuprins în planul lui Dumnezeu. În Întrupare, realitatea răului e absorbită în dumnezeire, nu risipită în aer, fiindcă Dumnezeu bea de bună voie medicamentul amar, ca un vindecător el însuşi rănit, nu ca un doctor distant sănătos. Şi în plus, dat fiind aspectul dramatic al soluţiei pe care ne-o oferă, începem să devenim conştienţi că Dumnezeu ia problema răului mult mai în serios decât am făcut-o noi înşine vreodată.

În acelaşi timp, nu este vorba numai de faptul că Dumnezeu se supune condiţiei noastre. Ca să rezolvăm problema răului, avem nevoie să fim eliberaţi de ignoranţă, de nedumeriri şi confuzii, de lipsa de perspectivă a raţiunii noastre, de pervertirea conştientă a adevărului şi de propria slăbiciune în faţa răului, pe care îl recunoaştem ca atare şi totuşi îl dorim şi îl alegem. Avem nevoie să ne vindecăm de defecte şi să fim conduşi la şi dincolo de toată înţelepciunea omenească, şi totul trebuie făcut astfel încât să fie pe măsura capacităţii naturii noastre omeneşti. Adică să avem cu adevărat înţelepciunea şi milostivirea lui Dumnezeu întrupat pentru noi.

Şi în cele din urmă, fiindcă suntem împovăraţi cu acel rău natural de care se plângea Darwin, lumea toată trebuie într-un fel răscumpărată. Adică, strigând cu toată disperarea inimii, avem nevoie nu numai ca totul să fie bun pentru oameni, ci şi să existe un cer nou şi un pământ nou, eliberat în sfârşit de cruzimi şi confuzii. Iată răspunsul complet dat de creştinism la problema răului, răspuns care poate fi înţeles însă numai prin harul credinţei. Tot ceea ce poate face un eseu ca acesta este să înlăture obstacolele şi să pregătească solul care să primească sămânţa. Dar aceasta, cred eu, nu este tocmai un lucru de nimic."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu