Bulversante, injositoare sau oripilante (tot in ordine alfabetica), sau nu, ele se inscriu in "planul" perfect al dezvoltarii democratiei originale mioritice dupa tabloul pe care-l percep asa cum este postat el pe mai multe pagini care indeamna la gandire, dar si dupa niste versuri la care am mai facut referire: "OILE PLACIDE SE ASTERN LA IERNAT". De actualitate.
Si cum la actualitate m-am gandit, imi dau seama ca, din nefericire, suntem tot mai mult indemnati sa credem ca TOT CE ZBOARA SE NUMESTE AVION iar soarele nu mai rasare de la rasarit ci doar de la apus (chiar daca "de la rusi vine ploaia!").
In atari conditii, intr-o societate tot mai bolnava de "occidentalita" m-am oprit la doua repere ale trecutului, nu doar pentru a le aminti ci, mai ales, pentru a ne gandi la realitatea care, nu-i asa, ar trebui sa ne puna tot mai multe semne de alarma: zboara si planoarele, nevele spatiale de tot felul, baloanele, elicopterele, ... ozn-urile (dac-or oxista) si nu in ultimul rand, sumedenii de pasari si alte insecte, acolo!
De aceea mi se pare corect sa nu luam de bun tot ce pare bun acolo unde nu-i bun si, chiar daca nu ne convine, sa stam si noi - dar nu cu descumpanire ci cu intelepciune, vorba catrenului si sa analizam.
Caci:
Să stea la poarta Noului (niţel mai mult)!"distih de Marcel Breslaşu
(http://www.citatepedia.ro/index.php?id=132228)
Pentru ca avem de ce sta nitel mai mult: macar pentru a ne aduce aminte ce ne-au invatat EI, parintii nostri, adica Mama si Tata (scuze pentru cei loviti de soarta cruda a abandonului intr-un orfelinat!):
"Cine are părinţi, pe pământ nu în gând Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi, Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi. Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc De atâţia copii şi de-atât nenoroc Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu, Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu. Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei, Care ştiu dureros ce e suta de lei. De sunt tineri sau nu, după actele lor, Nu contează deloc, ei albiră de dor Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn! Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla, Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva. Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor, Dacă nu au murit trişti în casele lor... Între ei şi copii e-o prăsilă de câini, Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini. Cine are părinţi, pe pământ nu în gând, Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând. Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii Nu copil de părinţi, ci părinte de fii. Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns. Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii? Pe pământul de cruci, numai om să nu fii, Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat, Într-un biet orăşel, într-o zare de sat, Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi, Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi. Cine are părinţi, încă nu e pierdut, Cine are părinţi are încă trecut. Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci, Unde-avem şi noi însine ai noştri copii. Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi, Şi în genere sunt şi niţel pisălogi. Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici, Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici, Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal, Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital. Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot, Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot? Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga... Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus Pe conştiinţă povara acestui apus Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer. Iar când vom începe şi noi a simţi Că povară suntem, pentru-ai noştri copii, Şi abia într-un trist şi departe târziu, Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu, Vom pricepe de ce fiii uită curând, Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând, Şi de ce încă nu e potop pe cuprins, Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins, Deşi lumea în care părinţi am ajuns De-o vecie-i mereu zguduită de plâns." Repetabila povara - Adrian Paunescu (http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/povara.php) Cat despre restul? Oameni buni, care doriti o lume mai buna: ultimele versuri sunt de cea mai mare actualitate a acestui mileniu si a ceea ce traim, sau ne mintim ca traim. Intr-o libertate mai mult sau mai putin inteleasa! |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu