Gand trist, dupa unire

Aproape de fiecare data, marcand momentul, am pus si eu niste ganduri, asa, de simplu cetatean. 
Anul acesta m-am abtinut. Nu din alte motive ci din respect pentru inaintasii care si-ar fi dorit cu totul altceva pentru Romania. Si cei mai multi si-au dat viata pentru aceasta. Unul dintre ei spunea, intr-o poezie cu ...trimitere (chiar pentru zilele noastre):

"Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăz prin secoli a ei înălţare."

(http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/mirceacelmare.php)

Nu stiu daca am ajuns la aceasta inaltarea, in contextul realitatii Romaniei de astazi.

Gandindu-ma, insa, la acest aspect si meditand la modul in care, prin "implementarea democratiei" am ajuns sa uitam mesajul minunat al "Horei Unirii", imi dau seama ca nici nu mai reusim sa dam mana cu mana chiar daca suntem majoritatea cu inima romana. Sau nu?

Mai tragic si aici gandul se va opri, mi se pare ca finalul pe care l-am amintit, cel cu "ingroparea Revolutiei" din pelicula de actualitate "Ticalosii", are un precedent petrecut cu mult inainte de a se intampla faptele pentru care a fost scrisa o alta poezie, pe care o las ca studiu de caz.

Subiectul poate parea usor desuet dar profunzimea si durerea care se revarsa din ea spune mai mult decat ultimele "smecherii" politice ale democratiei originale mioritice.

"Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemișcare,

N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumei deșteptare,
          Ca o lungă salutare
          Cătr-un falnic viitor?

Nu simţiţi inima voastră că tresare și se bate?
Nu simţiţi în peptul vostru un dor sfânt și românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
          Ce pătrunde și răzbate
          Orice suflet omenesc?

Iată! lumea se deșteaptă din adânca-i letargie!
Ea pășește cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
          Sculaţi toţi cu bărbăţie,
          Ziua vieţei a sosit!

Libertatea-n faţa lumei a aprins un mândru soare,
Ș-acum neamurile toate cătră dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
          Se cerc vesel ca să zboare
          Cătră soarele ceresc!

Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrăţire,
          La obșteasca fericire,
          La obștescul viitor?

Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a perit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
          Și la caru-i de trufie
          Să ne-njuge ea pe noi?

Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
          Pe câmpia românească
          Cete mândre de români!

Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Moina, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
          Şi de-acum pe vecinicie
          Cu toţi mânile vă daţi!

Hai, copii de-același sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede… Pentru-a Patriei iubire,
          Pentru-a mamei desrobire
          Viaţa noastră să jertfim!

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea renviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
          Pentru patria sa moare,
          Nemurire moștenind."

(http://blog.romandria.ro/vasile-alecsandri-desteptarea-romaniei)

Doar un gand trist, dupa unire.