O perioada caracteristica de ... asteptare.
Unii asteapta rezultate. Altii, avantaje. Cei mai multi (si mari si mici), cadouri.
Din pacate multi, sau aproape multi din cat de multi au fost, asteapta un raspuns. Care, cu fiecare an care trece si nu se da, devine tot mai irelevant. Pentru modul ambiguu in care s-a tot prezentat.
In acest context, depasind faza mioritica a batjocurii politice multicolore postelectorale si a manipularii si dezinformarii media si nu numai, am gasit doua subiecte de meditatie in "speta".
Primul este o poezie prin care Nichita Stanescu incearca, peste timp sa na invete ce este asteptarea. Pe mine m-a convins.
"Un nu ştiu ce în seara aceea era,
plopii îmi păreau piroane în palme de Iisus
şi se făcea că în tăcere piatra ne cânta
un tril de sus, de foarte sus.
Stam blând şi fără de gândire,
doi ochi n-aveam, ci două inime aveam
şi trupuri multe-n nesfârşire,
ah, traversându-le le şi pierdeam.
Căzu pe mine un cuvânt
mai greu decât o cruce,
v-am zis de mult: nu am mormânt,
nici unde să-l pot duce.
Stau blând şi fără de visare
şi vast şi mult sărat,
cum orizontul peste mare
este coroană de-mpărat."
(http://www.poezie.ro/index.php/poetry/40175/Liniste)
Al doilea subiect, pe care-l las sa fie "descoperit", este o "gogorita umoristica", o gluma (chipurile) pentru umplutura. Asa o fi daca, asa cum am spus, peste ani nu s-a dat inca un raspuns. Cert este ca undeva, candva cineva citea randurile respective. Si poate, asa cum versurile de mai sus m-au convins pe mine, l-au (i-a) convins si pe el (ei) ca "sfaturile" date trebuie urmate.
Mai ales pentru un concediu la mare, in decembrie!
PS: despre "sfaturile" respective am aflat mult, mult mai tarziu intr-un cu totul alt context.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu