Ieri a fost ziua internationala a fericirii. Nu stiu cum a fost ea sarbatorita pe alte meridiane, in latitudine si longitudine dar in spatiul in care, vremelnic, imi duc viata tot fete triste, ingandurate si deznadajduite am vazut. Ca de asta am vrut libertate, nu?
Ba mint, am vazut si "bengosi" in masini de fite care din prea multa si prost inteleasa libertate au bucuria sa fie mai nepasatori decat milioanele de simplii cetateni din simplul motiv ca nu au nici o responsabilitate.
Discutand despre acest subiect cu cateva persoane la fel de "fericite", ne intrebam, retoric bineinteles, cum s-a ajuns aici.
Mi-am amintit de milioanele care s-au "revarsat" in primii ani de democratie originala romaneasca pentru a "satisface" socialul civil si nu numai, de zecile de milioane "pierdute" in contul "Libertatea", de toate compromisurile facute pe bani publici pentru voturi si, mai recent, de modul in care, ploconindu-ne la cei care controleaza si carmuiesc prin fonduri, am devenit sclavi din iresponsabilitatea celor care ne-au condus si ne conduc.
Curata si adevarata libertate, nu?
Astazi este ziua mondiala a poeziei. Frumos si idilic.
Doar ca frumusetea si idilicul n-au nimic de a face cu mizeria cotidiana politica, materiala si spirituala cu care ne confruntam sau, mai bine zis, ne confrunta alesii si numitii nostri. Intern si extern.
Nu stiu cat de idilica poate fi realitatea pe care o transmit astazi prin modificarile preaderare, liderii mondiali. Trebuia sa se intample ce s-a intamplat pentru a se intelege ca, cu adevarat, "somnul ratiunii" nu naste nimic bun? Imi amintesc ca tot asa, cu zeci buni de ani in urma s-a pornit cel mai crud conflict mondial. De la un "coridor" care s-a demonstrat a fi inceputul refacerii acelei nevoi, fatidice, de "spatiu vital".
Si nu stiu cat de idilica poate fi realitatea romaneasca, atat de plina de mistocareli, intepaturi si subintelesuri la cel mai inalt nivel dar si de crasa lipsa de responsabilitate a celor care, responsabili fiind prin vot si investitura, trebuiau sa ne asigure libertatea atat de bine stipulata in Constitutie. Iar alaturi si impreuna cu ea, acel dorit, dar intangibil pentru noi, simplii cetateni,trai decent pentru care s-a murit acum aproape un sfert de veac.
Depanand aceste amintiri si gandinda-ma, utopic de idilic, la ceea ce puteam fi ca tara, dar nu suntem, ma opresc la o poezie sugestiva si relevanta, care cred ca merita revazuta in aceasta zi internationala a poeziei:
Decebal către popor - George Cosbuc
Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.
Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!
Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!
De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.
Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!
Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.
Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!
Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!
De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.
Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!
Frumoase zile de primavara!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu