Astazi, departe de a ma implica in polemicile nascute de ultimele actiuni sau inactiuni, vreau sa las loc unui mesaj gasit pe un blog pe care-l urmaresc (mai rar, este drept dar din motive strict obiective).
Cu toate acestea, nu pot sa nu-l contrazic pe respectabilul si reputatul analist Emil Hurezeanu care analiza ultima prestatie a presedintelui nostru. Si scriu cu caractere mai mari si bolduit:
EXTRAORDINARA REALIZARE DIN NOIEMBRIE TRECUT NU A FOST REZULTATUL UNUI VOT MASIV PRO-IOHANNIS CI AL COPLESITORULUI VOT ANTI-PONTA (caci de ani buni nu mai votam pentru ceva ci contra ceva). Asta ca sa nu se minta si laude nimeni. Parerea mea.
De aceea am si apelat la primul citat, de altfel folosit si cu alte ocazii.
Sa revin acum la "materialul" in cauza pe care-l redau prin copy-paste, chiar daca nu am solicitat aprobarea autorului, fapt pentru care-mi cer iertare.
Iata-l:
N-am să ostenesc spunând că această atitudine de a da vina la nesfârşit pe alţii (de obicei pe cei care ne conduc, dar şi pe medici, pe poliţişti, pe preoţi, pe oamenii cu bani etc.etc.) nu poate fi o soluţie. Poate fi, eventual, o consolare că ceea ce mi se întâmplă nu e din vina mea, eu sunt perfect şi, dacă aş fi pus în locul lor,aş fi un conducător tot perfect, în orice caz cinstit şi priceput, cu soluţii la orice. Am întâlnit adesea pe acest blog atitudini similare. Cei care gândesc în felul acesta nu se întreabă, totuşi, de ce se întâmplă toate acestea, de ce ele se repetă la nesfârşit, de ce poporul îşi alege cu entuziasm conducătorii şi de ce, de fiecare dată îi alungă, de ce calitatea instituţiilor degenerează şi de ce spaţiul în care ne-am născut devine, tot mai mult, un spaţiu al sărăciei şi al deznadejdii. De ce, cu alte cuvinte, recolta de conducători pe care îi producem ni se pare apoi mai degrabă un stol de lăcuste decât un hambar plin cu grîne.
Am condus ţara într-o perioadă în care lucrurile păreau să se îndrepte. Salariile creşteau, locurile de muncă erau stabile, românii îşi construiau perspective de viitor. Au venit alţii care nu făcuseră lucruri similare, dar promiteau marea cu sarea, şi atunci românii au preferat să-i voteze pe aceia. Sigur că de vină sunt conducătorii care nu au făcut ce au promis dar oare cei care i-au votat chiar puteau crede că salariile bugetarilor pot creşte peste noapte, că românii care se reîntorc din migraţie vor primii zeci de mii de euro etc.etc.? Nu cumva avem de-a face cu un cerc vicios în care sărăcia cere promisiuni deşarte iar promisiunile deşarte adâncesc sărăcia?
Societatea omenească oferă, în evoluţia ei, o regulă de fier: oamenii nu pot fi deasupra regulilor, dar regulile pot fi deasupra oamenilor. Câtă vreme regulile sunt proaste, comportamentul oamenilor nu se poate îmbunătăţi iar cei care conduc vor conduce prost, oricât de pricepuţi şi de oneşti ar fi. Căci regulile proaste sunt mai ispititoare decât regulile bune şi într-o lume a regulilor proaste, cei care nu li se supun şi care rezistă tentaţiilor sunt rejectaţi de sistem. Regulile bune, în schimb, au o mare calitate: te feresc de răul pe care ţi-l pot face alţii, dar te feresc şi de răul pe care ţi-l poţi face singur. Regulile trebuie să te ferească de ispite. Regula bună alungă ispitele.
Un singur om nu poate schimba regulile într-o societate. Schimbarea regulilor trebuie să pornească dintr-un sentiment de redeşteptare naţională, un fel de pact naţional pe care să-l accepte şi partidele, şi breslele, şi glasul poporului (presa, creatorii de cultură etc.). E nevoie de aşa ceva în România, chiar dacă alte lucruri oferă satisfacţii mai imediate şi mai sângeroase.
De pildă, dacă am conveni că aceeaşi faptă e greşită indiferent cine o comite şi am respecta semnificaţia precedentului creat, atunci am avea o minimă şansă de a nu mai rătăci şi de a intra pe făgaşul unei evoluţii organice. Cu alte cuvinte, dacă un partid, atunci când e în opoziţie, protestează asupra unui act guvernamental, să nu aibă voie să-l repete, când ajunge la putere. Acum e aşa: acelaşi lucru, dacă îl fac ceilalţi e rău, dacă îl fac eu e bine. Şi atunci viaţa politică devine un fel de revanşă perpetuă, un fel de îndărătnicie în eroare.
Iată şi un exemplu. Traseismul politic. Dacă un om politic, fie el parlamentar, primar sau consilier, trece de la un partid la altul, cei de la care pleacă zic că e trădător, bine că am scăpat de el, adaugă, cu o bucurie care, totuşi, nu e a lor. Cei la care pleacă trădătorul îl iau de bun, omul, în sfârşit s-a dumirit. Trădător nu e el, ci cei de la care a plecat şi care au întinat idealurile de la care porniseră. Cei care sunt în opoziţie acuză majoritatea parlamentară încropită cu traseişti ca fiind ceata lui Piţigoi, o armată de strânsură etc.etc. Apoi, când lucrurile se schimbă nimic nu se schimbă. Decât poziţia protagoniştilor. Cei care acuzau armatele de strânsură ce încălcau voinţa alegătorilor şi creau guverne nelegitime, negociază pe sau pe sub tejghea, nestânjeniţi, alte majorităţi. Acum celui care primeşte, fiind colector şi nu donor, gestul i se pare nobil. Omul nu mai e trădător, armata nu mai e nelegitimă ci, dimpotrivă. Ba chiar sunt situaţii în care acelaşi om trădează şi se dumireşte de mai multe ori, în huiduielile unora şi uralele celorlalţi.
Acelaşi gest, cu alte cuvinte, e trădare sau dumirire, depinde de unghiul din care priveşti. Numai că morala are o regulă sfântă: acelaşi lucru are aceeaşi valoare de oriunde s-ar privi. O faptă morală e rotundă, nu are colţuri, nu are unghiuri." (http://vosganian.ro/)
Am condus ţara într-o perioadă în care lucrurile păreau să se îndrepte. Salariile creşteau, locurile de muncă erau stabile, românii îşi construiau perspective de viitor. Au venit alţii care nu făcuseră lucruri similare, dar promiteau marea cu sarea, şi atunci românii au preferat să-i voteze pe aceia. Sigur că de vină sunt conducătorii care nu au făcut ce au promis dar oare cei care i-au votat chiar puteau crede că salariile bugetarilor pot creşte peste noapte, că românii care se reîntorc din migraţie vor primii zeci de mii de euro etc.etc.? Nu cumva avem de-a face cu un cerc vicios în care sărăcia cere promisiuni deşarte iar promisiunile deşarte adâncesc sărăcia?
Societatea omenească oferă, în evoluţia ei, o regulă de fier: oamenii nu pot fi deasupra regulilor, dar regulile pot fi deasupra oamenilor. Câtă vreme regulile sunt proaste, comportamentul oamenilor nu se poate îmbunătăţi iar cei care conduc vor conduce prost, oricât de pricepuţi şi de oneşti ar fi. Căci regulile proaste sunt mai ispititoare decât regulile bune şi într-o lume a regulilor proaste, cei care nu li se supun şi care rezistă tentaţiilor sunt rejectaţi de sistem. Regulile bune, în schimb, au o mare calitate: te feresc de răul pe care ţi-l pot face alţii, dar te feresc şi de răul pe care ţi-l poţi face singur. Regulile trebuie să te ferească de ispite. Regula bună alungă ispitele.
Un singur om nu poate schimba regulile într-o societate. Schimbarea regulilor trebuie să pornească dintr-un sentiment de redeşteptare naţională, un fel de pact naţional pe care să-l accepte şi partidele, şi breslele, şi glasul poporului (presa, creatorii de cultură etc.). E nevoie de aşa ceva în România, chiar dacă alte lucruri oferă satisfacţii mai imediate şi mai sângeroase.
De pildă, dacă am conveni că aceeaşi faptă e greşită indiferent cine o comite şi am respecta semnificaţia precedentului creat, atunci am avea o minimă şansă de a nu mai rătăci şi de a intra pe făgaşul unei evoluţii organice. Cu alte cuvinte, dacă un partid, atunci când e în opoziţie, protestează asupra unui act guvernamental, să nu aibă voie să-l repete, când ajunge la putere. Acum e aşa: acelaşi lucru, dacă îl fac ceilalţi e rău, dacă îl fac eu e bine. Şi atunci viaţa politică devine un fel de revanşă perpetuă, un fel de îndărătnicie în eroare.
Iată şi un exemplu. Traseismul politic. Dacă un om politic, fie el parlamentar, primar sau consilier, trece de la un partid la altul, cei de la care pleacă zic că e trădător, bine că am scăpat de el, adaugă, cu o bucurie care, totuşi, nu e a lor. Cei la care pleacă trădătorul îl iau de bun, omul, în sfârşit s-a dumirit. Trădător nu e el, ci cei de la care a plecat şi care au întinat idealurile de la care porniseră. Cei care sunt în opoziţie acuză majoritatea parlamentară încropită cu traseişti ca fiind ceata lui Piţigoi, o armată de strânsură etc.etc. Apoi, când lucrurile se schimbă nimic nu se schimbă. Decât poziţia protagoniştilor. Cei care acuzau armatele de strânsură ce încălcau voinţa alegătorilor şi creau guverne nelegitime, negociază pe sau pe sub tejghea, nestânjeniţi, alte majorităţi. Acum celui care primeşte, fiind colector şi nu donor, gestul i se pare nobil. Omul nu mai e trădător, armata nu mai e nelegitimă ci, dimpotrivă. Ba chiar sunt situaţii în care acelaşi om trădează şi se dumireşte de mai multe ori, în huiduielile unora şi uralele celorlalţi.
Acelaşi gest, cu alte cuvinte, e trădare sau dumirire, depinde de unghiul din care priveşti. Numai că morala are o regulă sfântă: acelaşi lucru are aceeaşi valoare de oriunde s-ar privi. O faptă morală e rotundă, nu are colţuri, nu are unghiuri." (http://vosganian.ro/)
Nu vreau sa comentez sau sa fac vreo alta trimitere la ceea ce am tot postat de catva timp. Vreau sa aduc in atentie, langa citatul de la inceput un alt citat pe care l-am folosit si-l voi mai folosi, pentru ca merita atentie. Poate mult mai multa atentie decat pana acum, mai ales in contextul randurilor prezentate mai sus.
„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.” — Regele României Mihai-I
„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.” — Regele României Mihai-I
Si ma intreb, ca simplu cetatean, unde-am fi fost daca se tinea cont de aceste doua citate?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu