Mihai Eminescu, Manuscrisul Superfluenţa
populaţiei, în Opere, vol. XV, Ediţie critică
întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, pag. 85
Redau, prin copy-paste, o poezie pe care nu o prea mai aud in "democratia noastra originala", poezie la care m-au dus gandurile dupa ce am citit o analiza interesanta pe blogul urmarit de mine, in paralel cu mai multe articole ale unei surse media, la care se facea referire.
Mi-am amintit astfel, de o analiza facuta, exceptional - cred eu, de unul dintre analistii nostri interzisi, M. Eminescu, care spunea:
"Cine însă cheltuieşte forţele naţionale pentru a întreţine cu ele clase întregi de Caradale şi de Serurii, de oameni improductivi, incapabili de muncă şi avizaţi la buget şi la favori guvernamentale, acela nu poate pretinde să aibă ce cheltui pentru cultura poporului său.
Blocul de marmură din care-ai tăiat un satir nu mai e bun să tai din el pe Minerva."
(EMINESCU INTERZIS - GÂNDIREA POLITICĂ - (reeditare a lucrării: Radu Mihai Crişan,
Drumul Doinei. Arma cuvântului la Mihai Eminescu, Editura Tibo, Bucureşti, 2008)
| Vasile Alecsandri Deşteptarea României * 1848 Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare, N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător, Ce se-nalţă pân' la ceruri din a lumii deşteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor? Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate? Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc La cel glas de înviere, la cel glas de libertate Ce pătrunde şi răzbate Orice suflet omenesc? Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie! Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit. Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie! Sculaţi toţi cu bărbăţie, Ziua vieţii a sosit! Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare, Ş-acum neamurile toate către dânsul aţintesc Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare Se cerc vesel ca să zboare Către soarele ceresc! Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire? Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator? Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire, La obşteasca fericire, La obştescul viitor? Până când să creadă lumea, o! copii de Românie! C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi? Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie Şi la caru-i de trufie Să ne-njuge ea pe noi? Până când în ţara noastră tot străinul să domnească? Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni? La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească Pe câmpia românească Cete mândre de români! Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie! Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie Şi de-acum pe vecinicie Cu toţi mâinile vă daţi! Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim. Pas, români! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire, Pentru-a mamei dezrobire Viata noastră să jertfim! Fericit acel ce calcă tirania sub picioare! Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind, Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare Pentru Patria sa moare, Nemurire moştenind. * Această poezie nu a fost publicată în ediţia l-a a Doinelor, fiindcă volumul, tipărit la Paris, avea a trece prin Austria pentru ca să intre în România. Prea multe adevaruri spuse in trecut si, acum, uitate. Va mai fi, oare, o desteptare reala a Romaniei ? |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu