Un vis, devenit realitate amara, m-a facut sa-mi "incerc puterile" in zona blogosferei, fara pretentii de "marca". Era visul rezolvarii unei situatii disperate in care, din pacete, am fost aruncat datorita "grijii deosebite" a unei foste conduceri "democrate", cu puternice conotatii anticonstitutionale, acum de trista amintire, dar inca in "carti".
Transformat intr-o realitate, dar foarte amara, dupa "scanteia" de solidaritate din ianuarie trecut (2012) si urmarile, visul a continuat sa existe, in speranta unei reparatii mici dintr-o MARE REPARATIE, strict necesara dezvoltarii proiectului democratic la care Romania este parte (chiar este?) din decembrie 1989.
Nu vreau sa fac acum un bilant ci sa-mi mai exprim un gand care ma urmareste de ceva timp. Legat sau nu de orientare, relationare, istorie, spiritualitate samd, gandul acesta puncteaza, parafrazand, un vis devenit realitate, dar transformat intr-o "ratare a tintei" datorita unor cauze ... negasite pana in prezent.
Un poet filosof, de profunzime, transpunandu-si ideile filosofice in versuri, scria:
"De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se deda Florarul."
si-si incheia poemul:
"Visand, intrezarim prin doruri –
latente-n pulberi aurii
paduri ce ar putea sa fie,
si niciodata nu vor fi."
latente-n pulberi aurii
paduri ce ar putea sa fie,
si niciodata nu vor fi."
Desi poem de dragoste, privit prin prisma dragostei pe care FLORARUL ne-a acordat-o si noua, in decembrie 1989, am putea deduce ca si peste noi a facut aceeasi risipa de binecuvantari. O interpretare.
Realitatea, insa, ne-a demonstrat de mai bine de 20 de ani ca ultima strofa este mai mult decat relevanta pentru situatia concreta, actuala si necosmetizata, cu care ne confrunta un destin, aproape blestemat.
Si gandul imi reda, parafrazand, starea de rau pe care o traim noi, simplii cetateni:
"PROGRES CE-AR FI PUTUT SA FIE SI NICIODATA NU VA FI".
De unde acest destin blestemat?
Si mi-am amintit de o discutie, marturisire de fapt, facuta de ghidul nostru in Danemarca, in 1995, pe cand urmam un curs PAEM in localitatea Vajle, care viza relatiile si actualitatea pe care danezii au inteles-o.
Ne spunea, ghidul, ca cel mai mare dusman al lor a fost Germania nazista care, in perioada celui de-al doilea razboi, i-a invadat fara nici o declaratie, desi erau neutri.
Culmea este ca, la nivelul acelui an, ghidul ne spunea ca cele mai bune relatii externe sunt cu Germania.
Si mi-am mai amintit de un alt exemplu, dintr-o istorie recenta, cat se poate de sugestiv si explicitativ: la granita franco-germana, existau doua localitati unde primarii faceau parte tocmai din populatia de cealalta nationalitate. Trecand peste toate resentimentele care s-ar fi subanteles, datorita "mostenirii" ultimei conflagratii mondiale. (Cazul a fost mediatizat, dar din motive de "presiune familiala", nepot, nu mai pot cauta sursa).
Oare noi de ce nu reusim sa ne lepadam de "fantomele trecutului"? De ce nu vrem sa invatam nimic din istoria mai noua sau mai veche?
Pentru ca avem, actualmente, numai visatori solitari, egoisti, egocentrici, rupti de realitatea maselor si poporului pe care, de fapt, il ignora?
Nu stiu.
Stiu doar ca citatul regretatului John Lennon este la fel de sugestiv ca si proverbul cu care inchei gandurile de astazi:
"Multimea poporului este slava imparatului, lipsa poporului este pieirea voievodului." - (Prov.14:28)
PS. Am reusit sa fac micile corecturi necesare. Multumesc pentru intelegere!
Bravo
RăspundețiȘtergere