“Oricât ar fi noaptea de lungă, tot vin odată zorile.”
- Romain Rolland
O fraza interesanta m-a pus pe ganduri azi, la aproapierea trecerii intre ani.
Cel care a rostit-o, aflat intr-o functie ministeriala de mare raspundere, probabil nici nu si-a dat seama de adevarul ei: "nu ne-au votat pentru ca ne iubesc, ci pentru ca asteapta indreptarea relelor facute de guvernarea basisto-pedelista" (redare cu aproximatie).
Intamplarea a facut ca, fara sa urmaresc emisiunea respectiva, ascultand acest sambure de adevar care, normal, ar trebui sa dea de gandit actualei Puteri, sa ma intorc in urma cu peste doi ani, cand imi facea planuri de viitor pentru o viata linistita alaturi de familie si, in special, in beneficiul nepotilor.
Anul 2010 mi-a adus, alaturi de somajul caracteristic perioadei de criza pe care a traversat-o intreaga natiune si speranta ca, in conformitate cu o lege pe care o consideram viabila si perfect aliniata normativelor europene, voi reusi sa beneficiez de efectele unui articol care-mi dadea posibilitatea pensionarii, la implinirea varstei respective. Din motive strict existentiale nici nu am urmarit toate schimbarile legislative ale acelui an. Persoanele contactate pentru clarificarea statutului meu, m-au asigurat ca totul este in regula si ma pot bucura de prevederile respective.
A urmat acel vot, incalificabil si total anticonstitutional, cand sub presedentia unei foste miss, in PARLAMENTUL ROMANIEI, 80 a fost egal cu 140, iar promulgarea legii astfel votate a insemnat, asa cum ma adresam intr-un memoriu, prabusirea din extazul unui viitor sigur in agonia unei existente precare, nesigure si batjocoritoare (pentru cine nu stie, incercati sa va angajati la varsta de 55 de ani, fara traditionalele pcr).
Am reusit sa trec, cu greu, peste socul anului 2011.
Am reusit sa supravietuim si anului 2012, cu toate ca au fost destule momentele in care m-am indoit de viitorul pe care nu mai reuseam sa-l intrezaresc.
M-a ajutat momentul "adevarului", cand s-a prabusit esafodajul arogantei si insensibilitatii inumane a celor ce doreau, cu orice pret, sa ne ARD-a.
Iar finalul din aceasta luna, mi-a dat si mai multe sperante ca lucrurile se pot indrepta.
Am ascultat cu speranta declaratia acelui domn ministru, invitat intr-o seara de decembrie, la o emisiune cu "vorbe grele".
Poate sunt nerealist. Poate reparatia nu-mi va aduce statutul pierdut la sfarsitul anului 2010.
Dar sunt optimist.
Daca si cea mai reprezentativa Personalitate a societatii romanesti asteapta si spera, de 65 (SAIZECI SI CINCI) de ani, care se vor implini maine, sa se repare o nedreptate facuta de comunismul condamnat, dar nu eradicat, cu siguranta ca pot sa sper si eu ca, odata, nedreptatea facuta printr-un vot fraudulos, va fi indreptata.
Caci, se spune, SPERANTA MOARE ULTIMA !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu