Despre ... amintiri

„E la fel de periculos să-i dai unuia ce şi-a ieşit din minţi o sabie, ca şi unui ticălos puterea.” —           Euripide

Urmaream ieri, pe un post tv, o discutie intre cativa invitati cu referire directa la ce am fost, ce suntem si ce puteam fi adica, dupa cum normal este in aceste zile, despre Revolutia si evenimentele din decembrie 1989. Nu m-am focusat prea mult pe ceea ce se sublinia ca am castigat, pasapoarte, magazine pline cu E-uri si "normalitatile" unei democratii si libertati prost intelese si implementate ci pe ceea ce am reusit sa avem, dar nu stim sa pretuim, adica apartenenta la marea familie europeana.

Cineva, in emisiune, arata cu tristete cum am reusit sa fim si aici pe ultimul loc dupa euforia "eliberarii" subliniind ca, din pacate, desi facem parte din aceasta familie, suntem la fel de smecheri si inventivi ca in tot ceea ce am facut si facem, traditional, prin formarea noastra carpato-danubiano-pontica. Si, desi recunostea ca am devenit o piata de desfacere pentru ca asta era scopul extinderii acestei familii, puncta respectivul pe faptul ca nici dupa douazeci de ani nu stim ce este aceea respectarea principiilor, verticalitate, mandrie nationala. Pe aceasta din urma o spun eu, caci prea ne-am lasat terfeliti, post-decembrist, de toate "interesele" externe. Pe acelasi palier, unul dintre convivi isi exprima deziluzia fata de incapacitatea politicienilor nostri care, nici acum, nu au inteles ca, intrand in aceasta mare familie, trebuie respectate regulile "casei" si ca nu mai merg subterfugiile mioritice de care nu suntem in stare sa ne debarasam.

Ajuns aici m-am gandit cat de specialisti au devenit unii in aceasta arta a smecheriei si cum am fost manipulati prin dezinformare si intoxicare de la scopul pentru care, in acel decembrie si in acele zile se murea in Timisoara, primul oras al libertatii noastre. Si gandindu-ma asa si amintindu-mi de acele zile, ca unul care le-a trait pe viu in alt oras martir unde am avut norocul si ghinionul, in acelasi timp, sa "prind evenimentele" ba ca "revolutionar" ba ca "terorist cu pistolul la cap" (real si "pe bune") mi-am dat seama, desi am inteles asta cu mult timp in urma, ca de popor, ca masa de manevra si "carne de tun" EI au nevoie intotdeauna numai in Revolutie. Apoi urmeaza "decimarea".

Si asa am ajuns la un "Cantec soptit" o poezie ale carei versuri sugestive sunt atat de relevante pentru indiferenta pe care, dupa aproape un sfert de veac de atunci o manifestam pentru tot ceea ce ni se intampla. Mai mult in rau decat in bine. Redau poezia asa cum am preluat-o prin copy-paste:

Cantec soptit - Zaharia Stancu

Odata am ucis o vrabia
Am tras cu prastia-n ea si am lovit-o
Pe urma o zi
Si-o noapte întreaga
Am tot plâns-o si am tot jelit-o

Nu m-a batut mama, nu m-a certat
În mâna tineam o bucata de pâine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plângi
Ce-ai omorât omorât ramâne

Mai târziu am crescut flacaiandru
Si m-am îndragostit nebuneste de-o fata
Dar nu stiu de ce
Într-o zi a murit
Si-n alta zi a fost îngropata

Demult nu mai trag cu prastia-n vrabii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
Când soarele-apune
Dupa niste maguri
Si rasare în flacari din mare. 

In prag de sarbatori si in plina aniversare a ceea ce a insemnat UN DECEMBRIE ALTFEL, versurile merita atentie, cel putin ca subanteles. Pentru cine vrea.

Si tot pentru ei, dar cu bataie spre EI, versurile coroborate cu citatul de la inceput pot evidentia DE CE acum si aici, adica la noi, este asa si la altii ALTFEL. Daca mai conteaza.