Pentru ca ieri am "interpretat" cateva ganduri si pe tema spinoasa a "viciilor ascunse", expusa pe un blogg pe care-l urmaresc, mi-am adus aminte de o povestioara auzita tot pe postul national de radio, la o rubrica foarte interesanta, "O vorba buna". Pentru ca nu am gasit-o in arhiva, am sa o repovestesc, pe scurt, asa cum mi-o amintesc:
"Se spune ca la o manastire s-a creat o mare tensiune intre calugari incat staretul nu stia ce sa mai faca. Dihonia a avansat pana acolo incat nu se mai intelegea persoana cu persoana. Toti se acuzau, suspectau, blamau si ridiculizau.
Staretul, nemaistiind cum sa procedeze, s-a dus la un pustnic sa se sfatuiasca. Intrebandu-l ce trebuie sa faca, acesta i-a raspuns: "nimic". Trebuie sa lase lucrurile asa cum sunt cu o singura conditie. Sa fie atent la Domnul Hristos, care este ascuns printre ei.
Intorcandu-se la manastire, staretul i-a adunat pe toti calugarii, le-a explicat situatia si i-a sfatuit sa fie atenti la prezenta Mantuitorului.
Gandindu-se ca Domnul este deghizat in oricare dintre calugari, fiecare dintre acestia si-a schimbat radical comportamentul si atitudinea si, in felul acesta, manastirea zguduita de atatea patimi lumesti a devenit un loc cu adevarat binecuvantat de Dumnezeu".
Mi-am amintit aceasta povestioara (din pacate prinsa cu franturi la radioul de pe telefon), gandindu-ma cat de usor ajungem sa distrugem ceea ce, inca de la inceput, Dumnezeu a vrut se existe intre noi, oamenii: credinta, nadejdea si dragostea. Prin egoismul, vanitatea si, din pacate mai mult decat in regnul animal, ferocitatea cu care ne punctam pasii pe care, vremelnic, ii facem pe acest pamant. Le spunem, subtil si filozofic, "vicii ascunse" fara sa intelegem ca toate aceste patimi si racile ale existentei noastre trecatoare au o singura origine, atat de usor ocolita, minimizata, eludata: neascultarea.
Meditand la aceasta stare in care ne complacem sa traim, ca niste adevarati urmasi ai lui Adam si ai Evei, mintindu-ne ca suntem crestini cand intreaga noastra viata demonstreaza contrariul, mi-am adus aminte de unul dintre marile "postulatele" ale crestinatatii, relevat in scrierile inspirate ale apostolului Pavel, pe care-l redau din aceeasi Carte a Cartilor
(http://www.bibleserver.com/text/NTR/1Corinteni13):
1 Dacă vorbesc în limbi omeneşti şi îngereşti, dar nu am dragoste, sunt un gong de aramă zgomotos sau un chimval zăngănitor.
2 Dacă am darul profeţiei şi înţeleg toate tainele şi am toată cunoaşterea şi dacă am toată credinţa, aşa încât să mute munţii, dar nu am dragoste, nu sunt nimic.
3 Dacă dau tot ce am şi dacă-mi dau chiar şi trupul să mă laud, dar nu am dragoste, nu câştig nimic.
4 Dragostea este răbdătoare, dragostea este plină de bunătate, nu este invidioasă, dragostea nu se laudă, nu este mândră,
5 nu se comportă indecent, nu-şi urmăreşte propriile interese, nu se supără, nu se gândeşte la rău,
6 nu se bucură de nedreptate, ci îşi găseşte bucuria în adevăr,
7 suportă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
8 Dragostea nu se sfârşeşte niciodată. Cât priveşte profeţiile, ele se vor sfârşi; cât priveşte limbile, ele vor înceta, iar cât priveşte cunoaşterea, ea se va sfârşi.
9 Căci cunoaştem în parte şi profeţim în parte,
10 însă, atunci când va veni ce este desăvârşit, ceea ce există doar în parte se va sfârşi.
11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit adult, am terminat cu lucrurile copilăreşti.
12 Acum vedem ca într-o reflecţie din oglindă, însă atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, însă atunci voi cunoaşte aşa cum am fost şi eu cunoscut.
13 Acum deci rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea."
Usor de inteles, greu de implinit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu