"Pana la un punct realitatea e mai putin rea decat imaginatia. Dar de la punctul acela incolo, un detaliu real, un gest, o privire, sunt mai rele tocmai pentru ca exprima ceea ce imaginatia nu poate inventa." - Marin Preda
Executand…(u-ma) „Radu cel
Frumos”
Reantors la Brasov, m-am
pregatit sa-l primesc pe directionalul care urma sa-mi verifice activitatea din
primul an, „CI-stul meu”, adica primul cu care intrasem in contact, ca ofiter,
acum ajuns „sus” dar ramanand, asa cum aveam sa aflu, protectorul meu.
O fraza-cheie m-a urmarit si mi-a ramas intiparita, ca o premonitie la ceea ce urma. Incercand sa-mi motivez "atitudinea", imi amintesc de ea, cand am raportat, la "judecata":
"Sotia nu vrea sa se mute. Mi-a argumentat, foarte clar ca ea nu se va putea descurca intre straini, cu doi copii mici, daca mi se va intampla ceva."
Acest raspuns, poate, a avut impact desi atunci nu stiam cat de aproape era de adevar. Oricum, era sa mi se intample ceva iar mutarea s-a facut, mult mai tarziu, dar nu ca ofiter si nu in Brasov.
Nu este relevanta vizita de control si evaluare ci concluzia pe care mi-a
transmis-o:
„Ai gresit.”, mi-a spus el.” Trebuia sa vorbesti cu mine de toate
problemele tale, de serviciu si personale si rezolvam, cumva, problema ta”, a
incheiat dupa ce m-am „spovedit” inaintea lui cu tot ce ma durea, mai putin
realitatea internarii. Eram, totusi, ofiter C.I.
La finalul vizitei de aproape o saptamana, mi s-a confesat:
„Vezi ca s-a propus mutarea ta acasa, in ianuarie. Ai sa primesti, la
sedinta de partid din decembrie, „vot de blam cu avertisment”, dar s-a aprobat
si mutarea. Mai asteapta putin”.
A plecat pe 14 decembrie, fara
sa „scape” nimic din ceea ce urma sa se intample (daca stia ceva) si nu ne-am
mai vazut decat o singura data, in fuga, intamplator, in orasul natal, unde am ajuns, intr-adevar
dupa 1990. Dar in alte conditii, functii si conjuncturi.
Rememorand acel moment, nu pot
uita „o chestiune singulara”, prezenta (exact in acea saptamana, de control si
evaluare) unui fost coleg de curs, venit in concediu si care a dorit expres sa
ma vada. Ne-am vazut in scurt si atat. Ca nu i-am acordat foarte mare atentie,
atunci, este de la sine inteles, data fiind „situatia” in care ,ma gaseam, cu
„seful pe cap”. Poate am gresit. Oricum, drumurile noastre s-au despartit din
acea luna.
Ulterior, el a ajuns sus, o personalitate eu, doar un simplu cetatean. Ma
bucur, sincer, pentru ascensiunea realizata. Iar pentru faptul ca nu m-a putut
ajuta atunci cand am avut nevoie si l-am „deranjat”, nu-i port pica. Asta este
viata. A fost una dintre „erorile si scaparile” drumului meu.
Sambata, 16 decembrie, imi
propusesem sa plec acasa dar, deoarece
abia fusesem in concediu medical, am amanat. Am ramas la niste cunostinte peste
noapte.
Duminica, pe 17, am trecut pe la unitate, asa cum faceam ori
de cate ori ramanean in week-end-uri in Brasov.
“Tov. capitan, va cauta insistent Bucurestiul! Dati telefon ca e foarte
urgent ! » mi-a transmis ofiterul de serviciu.
Intrand in birou, mi-am
sunat seful care, culmea, era “pe receptie”.
Fara alte detalii mi-a
ordonat:
“Nu te misti de langa telefon. Urmeaza sa primesti un telefon foarte
important’’. Si a inchis.
Dimineata a trecut in liniste.
Mi-am sunat familia si diferitele cunostinte si colegi pentru a afla ceva.
Nimicuri.
Masa de pranz am servit-o cu o "aprobare" speciala de 15
minute.
Si, iarasi, paza langa telefon, fara a sti ce se petrece.
Spre seara, un apel singular
si urgent transmitea ordinul :
« EXECUTATI RADU CEL FRUMOS ! » si avertiza ca, din acel
moment, in toata tara, toata armata, militia si securitatea intra sub incidenta
alarmei de lupta partiala, ca urmare a "evenimentelor" de la Timisoara.
Ce se intamplase la
Timisoara ?
Am incercat sa aflu detalii de la colegul si prietenul meu bacauan, pe care
l-am sunat imediat, dupa ce am confirmat la bucuresti, primirea indicativului.
“Niste huligani au trecut la devastarea Timisoarei, iar la granita cu
ungurii se intampla ceva’’ imi amintesc ca mi-a spus el, dar fara prea mare
siguranta.
Ce a fost este cu totul
altceva si, formal, se cunoaste.
Pentru mine urma o saptamana
de foc, la care nici numa gandeam, asa cum cred ca nici vreun simplu coleg
de-al meu, indiferent din ce structura, nu se gandea.
Ce stiau sefii, este alta problema. Mai ales daca dam crezare « Quintei
sparte ».
Am intrat in dispozitivul de
lupta al Centrului Militar Brasov. Si a inceput misterioasa "saptamana a
patimilor romanilor".
A trecut aproape un sfert de
veac de atunci. Multe lucruri s-au sters din memorie, pentru ca este normal sa
si uitam pierzand, astfel, "sansa" de a ma "desavarsi" si ca "memorialist".
Au ramas doar aceste « scantei din uitare ».
Scantei din uitare
Nu pot afirma ca am, cu siguranta, o insiruire
clara a “intamplarilor” din acele zile. Asa cum spuneam, a trecut prea mult timp
iar ceea ce era mai bine intiparit, fapte, date, nume si detalii, s-a pierdut
intr-un caiet ratacit prin strainatate, dupa “iesirea definitiva” din sistem si
“renasterea” mea. Asa am crezut, in acel moment, ca este cel mai bine.
Imi aduc aminte, astfel, ca
dupa sosirea cadrelor si stabilirea "turelor", la un moment dat
cativa ofiteri imi spuneau ca-i scuipa lumea in troleu.
I-am sugerat comandantului sa impuna deplasarea doar in haine civile.
Imi amintesc de un ofiter cu
grad foarte mare care, venind de la o sedinta operativa, la partid, a cerut sa
vorbeasca la Bucuresti de la telefonul guvernamental al unitatii.
La iesirea din birou a spus ca insusi ministrul a aprobat "planul de
masuri" pentru restabilirea ordinii, asa ca totul este legal.
Ma numar printre cei care, in
acea saptamana, deplasandu-ne in judetul Brasov, am numarat peste 20 de
autoturisme Lada (Jiguli) care se deplasau dinspre Sibiu spre Brasov. In masini
se aflau doar cate una sau doua persoane si nu se vedeau bagajele corespunzatoare.
Raportand sefului direct, acesta mi-a spus ca s-a luat masura ca turistii
straini sa fie indreptati si dirijati catre granita. Noi eram in centrul tarii.
Intre altele, imi mai amintesc
ordinul expres de a nu folosi armamentul si munitia din dotare.
Si-mi mai amintesc ca se
formasera grupe operative unde erau prezenti toti reprezentantii comandamentelor de la
« centru », in frunte cu cei ai Consiliului Politic Superior al
M.Ap.N. Surprinzatoare (dar nu pentru mine care luasem contact cu activitatea respectiva, pe cand activam in CMJ) si inedita ar putea parea si prezenta coordonatorilor D.I.A. cu care m-am intalnit si "intretinut" personal.
In acea saptamana am pendulat
intre Brasov si Covasna, dar nu gaseam raspuns la intrebarea care ma macinau,
cu adevarat : "ce se intampla la Timisoara ?". Raspunsul
oficial nu ma multumea.
Am gasit un radio vechi, la magazie si l-am luat in birou. Pana la "executare" mi-am permis sa ascult occidentul, pentru a ma
clarifica.
Nu pot uita mirarea unei persoane cu care eram in relatii apropiate care,
intrand si auzind ce ascultam a ramas mai mult decat surprins.
Ziua acelui miting « de
pomina » m-a gasit in Sfantu Gheorghe unde trebuia sa asist la sedinta de
partid in care trebuia "infierata" diversiunea Timisoara.
Asa s-a si intamplat, majoritatea participantilor solidarizandu-se cu
conducerea superioara de partid si de stat si cu masurile intreprinse in acea
zona.
Spre seara, era planificat si acolo un miting care, dupa scenariul din
Bucuresti s-a transformat in « inceputul sfarsitului ».
La CMJ Covasna toti erau consternati si speriati de ceea ce se intampla in
capitala.
In Brasov, seara, revolutionarii din fata sediului Judetenei de partid erau
inconjurati de militari. Nu se tragea, iar civilii dadeau ceai cald soldatilor
si le puneau flori in tevile automatelor.
O amintire
« speciala » este cea legata de vreme.
Intre 11 si 18 decembrie peste Brasov fusese un ger de "crapau
pietrele", cu zapada corespunzatoare.
Din 19 si pana in 21,
zapada s-a topit, gerul s-a “ostoit” iar in 22, dupa “fuga” lumea “sarbatorea la
costum” eliberarea.
Toata lumea afirma “Dumnezeu este cu Romania”.
In dimineata zilei de 22
armata (cel putin la nivelul CMJ Brasov) era reticenta la "democratie" si de partea represorilor.
Asta pana la anuntul disparitiei minsitrului. Acesta a fost, perceputia mea,
momentul "intoarcerii armelor".
Cu cateva minute inainte, manifestantii de la Ghimbav si platforma
Bartolomeu, oprindu-se in fata sediului a inceput sa huiduie vazand, inca,
lozincile cu propaganda comunista. Un ofiter superior, injurand, a dat ordin
militarilor ca, in caz ca se apropie de cladire civilii, sa se traga. Acelasi
ofiter, auzind comunicatul TV de acuzare a ministrului a "intors-o" cu 180 grade.
"Milea nu s-a sinucis", a strigat el. "Jos
Ceausescu", si-a aratat el dispozitia revolutionara.
Ca eu am sugerat (sau am fost pe acolo si eu) sa fie date jos lozincile, nu
are importanta.
Important este ca, in toata armata, acela a fost « momentul
critic ».
Inainte de a mi se
« taia » legatura telefonica cu sefii din Bucuresti care, cu o noapte
inainte ma apostrofasera ca « nici nu stiu ce se intampla in
capitala », dar nu ma avertizasera si nici nu-mi dadusera o cat de mica
orientare, am mai avut un contact sporadic sau doua, de lucru. Apoi a trebuit
sa ma "adaptez" noii situatii, pana cand, dupa aproape executata
mea arestare, am primit ordin sa nu ma misc de langa comandant care, din acel
moment, devenea seful meu.
Sporadic, sau nu, aparitia masinilor inmatriculate in strainatate, imediat dupa pranz, nu consideram ca poate insemna altceva decat "victorie".
Chiar daca incepusera, deja, dezinformarile.
Ba ca apa era otravita, ba ca vin trupe din strainatate, cu elicoptere, sa-l apere pe "fugar", ba ca... dar cate nu s-au zvonit si intamplat, fara violenta, pana in seara acelei ultime-prime zile de (a)normalitate!
Aceasta este, de fapt, si ultima amintire, pe care nu
o voi uita cat voi mai trai: "noaptea cea mai lunga" dintre 22 spre 23 decembrie.
Fiind chemat la Judeteana, unde era sediul G.P. Brasov, mi s-au dat cateva
sarcini exprese, intre care si tinerea legaturii cu consiliul local al FSN.
Prezentandu-ma acolo, in uniforma, am fost intampinat de doi tineri civili
care m-au intrebat "ce si cum".
Declinandu-mi identitatea si calitatea, inclusiv faptul ca sunt C.I.-st, am
fost intrebat daca « sunt cu revolutia sau impotriva ei ».
"Daca sunt aici, inseamna ca sunt de partea voastra", am
raspuns cu sinceritate primind, de altfel, si o brasarda tricolora pe brat, pe
care am purtat-o pana la « arestare ». Eram revolutionar ?
Ce am facut in seara aceea a ramas confuz, mai ales ca am vazut cu ochii mei
tineri "ciuruiti" pentru ca venisera, asa cum cerea TVR-ul, "sa apere revolutia". Parca am si "confiscat" un pistol
in "marea de aparatori" refugiati in sediu, sub tirul "teroriat", de la un tanar care era gata-gata sa produca un dezastru.
Cert este ca dupa intoarcerea la CMJ, pentru ca fusesem "filat" si plecasem cu aprobare, dar cu o masina civila, m-am trezit cu o "grupa de executie" care, intrand
brusc in birou m-a « arestat ». Eram terorist ?
Cateva momente am si stat cu un pistol la tampla (nu stiu daca avea sau nu cartus
pe teava). Fara sa schitez vreun gest (m-ar fi costat viata), mi-am sigilat
fisetul in care a ramas si banderola de revolutionar si m-am
« executat » ordinelor comandantului care, el insusi, venise sa ma
aresteze.
Mai tarziu, la el in birou, deruland "evenimentul" si-a dat
seama ca a gresit, mai ales ca toata noaptea dialogaseram prin telefonul "special" de la garzi.
"Credeti ca daca m-ati fi impuscat ajungeati general ?”, mai tin
minte ca l-am intrebat, inainte de a-si schimba atitudinea si “sentimentele”
fata de mine.
Ulterior, m-a ajutat in
foarte multe lucruri, inclusiv pentru a ajunge acasa.
Era, insa, o alta "speta", un alt drum, care mi se inchidea in orizontul tulbure care se nastea pentru Romania.
Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)