Scantei din uitare - 1

"Şi-ai să mă uiţi -

Că prea departe
Şi pentru prea mult timp porneşti!
Şi-am să te uit -
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti."

                                                     Ion Minulescu, Trei lacrimi reci de calatoare

        Este greu sa-ti accepti soarta. Mai ales atunci cand, asa cum se spune in argou, „ti-ai facut-o cu mana ta”. Si cand esti la o varsta care nu-ti mai permite sa iei, din nou, viata de la capat. Sau poate nu este asa ?

        Nu stiu de ce, dar mi se pare ca daca tot ce am trait si mi s-a intamplat va fi eliberat din aceasta incurcata si impenetrabila „cutie neagra” care inseamna gandurile si amintirile mele, voi reusi sa trec peste acesti ani grei, peste gandurile triste si, uneori, periculoase, peste aceasta stare deplorabila care, mai mult ca oricand, ma urmareste acum, la aproape douazeci de ani de la acea hotarare unilaterala care mi-a schimbat viata. Daca este asa sau nu doar timpul va decide, un timp asupra caruia nu mai am nici un control dar care, asa cum ma "consilia" un vecin, poate sa insemne, in actuala conjunctura, un panaceu, o reparatie.

        Acest lucru se poate intampla dand frau liber amintirilor, scantei din uitare si punand pe hartie, mai bine zis pe net, toata aceasta "poveste", o perioada care ma apasa, ma urmareste si nu ma lasa sa uit ceea ce am fost: un ofiter ca oricare altul in cautarea implinirii visului inspirat, atat de bine, de celebrul citat al lui Napoleon Bonaparte: "Fiecare soldat poarta in ranita sa un baston de maresal".

        Desi stiu ca nu este nimic extraordinar, desi nu am povesti asemanatoare lui Philby, Suvorov sau Pacepa, cred ca scurta poveste a carierei mele militare, asa cum a fost ea de la varsta de cincisprezece ani, ma poate face mai liber. Mai liber decat sunt acum, mai liber decat am fost si voi fi, mai linistit si mai constient ca am facut ceea ce trebuia facut.

        Iar cei doi copii ai mei, pe care i-am supus la multe lipsuri, vaduvindu-i de multe oportunitati pe care le putea oferi o cariera „de succes” vor intelege marea si greaua povara care m-a urmarit, de la pasul acela pana acum.

        Tuturor celor dragi ai mei, copiilor, sotiei si celor apropiati le dedic aceste randuri, aceste amintiri, aceasta incercare de a reda povestea necenzurata a unui “ex”, "o viata de ofiter asa cum a fost”, ca sa-l parafrazez pe marele om de cultura care a folosit fraza respectiva.

        Nu voi folosi nici un nume si nu voi face referire la vreo persoana anume. Asa consider ca este cel mai corect. La fel cum nu voi aborda nimic "picanteresc". 

        Incercarea aceasta, timida si poate "criticabila" vine sa completeze ceea ce am redat pana acum pe acest blog, pentru intregirea imaginii pe care si aici, in lumea virtuala, o pot lasa viitorului, neavand pretentii de scriitor demn de editare. Tocmai de aceea, pentru eventualele greseli de exprimare  imi cer, anticipat, iertare.

Inceputurile

        Asa cum am promis in mica introducere, voi incerca sa depan toate amintirile, atatea cate mai sunt si mi le amintesc, legate de o cariera sinuasa, deloc usoara, dar care m-a pasionat si m-a acaparat aproape douazeci de ani, acea de ofiter de informatii si contrainformatii.

Nu vreau sa incep aceasta mica „întreprindere” fara a puncta un lucru esential: copilaria, pana la varsta de cincisprezece ani, a fost una foarte normala, cu o singura exceptie, totusi. Am avut oarecari inclinatii muzicale fapt pentru care, timp de sapte ani, am urmat "Scoala de muzica" din orasul meu natal incercand, cu eforturi, sa ajung un virtuoz al viorii, lucru imposibil datorita constructiei mele interioare si, nu in ultimul rand, al zodiei „Pesti”, care ma conducea spre partea ascunsa, conspirativa si clandestina a lucrurilor. Lecturile acelor ani priveau, mai mult, actiunile unor eroi din razboaiele secrete ale serviciilor de spionaj si contraspionaj, din istoria acestor servicii si, de ce nu, din actiunile recente, imortalizate de Haralamb Zinca, Rodica Ojog-Brasoveanu, Cosnatntin Chirita si multi altii, atat cat puteam gasi la timpul respectiv, care imi completau imaginatia avida de o viata primejdioasa, dar plina de succes si afirmare profesionala.

Asa se face ca in anul 1971, atunci cand se punea problema inscrierii mele la liceu, contrar tuturor asteptarilor si dorintelor familiei si, mai ales, pentru a le demonstra ce si cum pot, am ajuns la un liceu militar, situatie ce avea sa-mi schimbe viata si detinul, definitiv.

Cu toate acestea, pasiunea pentru muzica nu m-a parasit, ramanand un constant ascultator al „Metronom”-ului regretatului Cornel Chiriac, pe care-l receptionam cu volumul redus, la un vechi aparat cu lampi Sakta, ori de cate ori eram singur acasa, sau cu prietenii. La fel de constanta a ramas si pasiunea pentru conspirativitate, despre care nu stiam inca nimic concret dar cu care urma sa intru in contact foarte curand.

          Ca inceputurile in ale militariei au fost punctate de dese idei de renuntare, accese de panica si depresie (pe atunci nu se punea accent pe partea psihologica a personalitatii si caracterului unor tineri de 14 - 15 ani)  n-ar trebui sa surprinda. La fel cum  nu ar trebui sa surprinda insistentele cu care ma rugam lui Dumnezeu sa ma ajute sa plec de acolo, insistente si rugaciuni (facute in ascuns, noaptea, sub patura cazona) ramase, normal, fara raspuns. Din rusine si orgoliu (nu doream sa dau satisfactie celor care ma considerau incapabil sa urmez aceasta cariera) am incheiat primul trimestru, l-am inceput pe cel de-al doilea si ma pregateam, cel putin asa gandeam atunci, sa parcurg ceea ce trebuia sa insemne acest drum "de elita" in plina perioada de edificare a societatii socialiste multilateral dezvoltate.  

           Ceva, sau cineva, insa nu a dorit acest lucru atunci cand, cu cateva zile inainte de vacanta de primavara, m-am trezit chemat la biroul celui care avea sa-si puna o amprenta deosebita asupra destinului meu. Ofiterul de contrainformatii militare.   

                                                                                                     Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)