In loc de incheiere, spre alt inceput
(o noua marturisire)
Se povesteste ca un bunic si-a intrebat, intr-o zi, nepotul:
- Ce vei face cand vei creste mare?
- Voi termina liceul. - a raspuns nepotul.
- Si apoi ? - a continuat bunicul.
- Voi urma o facultate.
- Si apoi ?
- Ma voi casatori.
- Si apoi ?
- Voi creste copii si voi ajunge om la casa mea.
- Si apoi ?
- Voi imbatrani si voi muri.
- Si apoi ?
Nepotul nu a mai stiut ce sa raspunda. L-a invatat bunicul sau.
Zguduitoare intrebare.
Am redat aceasta mica povestioara gasita, in perioada mea "de inceputuri" in ale spiritualitatii, impreuna cu meditatia lui Blaise Pascal deoarece prin ea am aflat si raspunsul, sau raspunsurile, la intrabarile existentiale care au urmat "vriei".
Dupa trecerea in rezerva, prin demisie, am inceput demersurile pentru infiintarea unei societati comerciale, impreuna cu un prieten. Am trecut de faza "socului" care cuprinsese intreaga familie, pentru gestul facut si, fara a da prea multe explicatii, m-am "lansat spre viitor". Doar "viata merge inainte!".
Desi nu mi-a reprosat niciodata nimic, vedeam cat de greu ii venea sotiei sa faca fata situatiei. Copiii, prea mici sa inteleaga, nu aveau nici o reactie.
Nu ma interesa "restul lumii".
In aroganta si mandria pe care, inca, le aveam si in concordanta cu planurile pe care le facusem, totul era "O.K.". Eram, insa, pornit pe cei care "ma obligasera" sa fac saltul neverosimil si "imi jurasem" sa nu raman dator. In inchipuirea mea, eu eram perfect.
Ceva, totusi, nu era in regula.
Asa cum am mai spus-o, nu eram linistit, nu ma satisfaceau demersurile si actiunile "civile", relatiile si incurajarile din partea cunoscutilor. Si nici judecatile lor. Pentru mine, arsita interioara se tot adancea ca si nesiguranta care ma cuprindea tot mai mult.
Asa am ajuns sa-mi pun marea intrebare existentiala: "ce se intampla cu noi (cu mine, in special) cand murim ?".
Am incercat, fara succes, sa-mi contruiesc propriul meu raspuns.
In scurt timp criza s-a acutizat si, parca manat de ceva (sau cineva), am inceput sa caut raspunsuri. Dintr-o mai veche "experienta", legata de increderea in oameni, am ocolit "traditionalele" confesari si ritualuri (care, oricum, nu ma "atinsesera" pana la acea data, cu toate ca, la indemnul unor prieteni, am fost cununati religios de o ruda a lor, preot greco-catolic).
Intamplator sau nu, am gasit intr-o librarie un stand cu literatura "mai deo-sebita". Incet, cu teama si discretie, am intrat in contact cu vanzatoarea care, fara prea multe intrebari, dupa "destainuirile" mele atipice, mi-a pus la dispozitie, gratuit, cateva carti.
Sincer, am ramas surprins de gestul ei. Nu ma cunostea dar, cu toate acestea, nu s-a temut sa ma "ajute". Asa am citit, pentru prima data in viata despre "Istoria crestinismului", despre Dumitru Cornilescu si Teodor Popescu, despre Richard Wurmbrand si, incurajat tot de ea, am inceput sa citesc "Biblia sau Sfanta Scriptura". Peste un timp, m-a invitat sa vizitez un loc unde se adunau cateva persoane si unde participa si ea.
Pentru linistea tuturor, nu voi face "reclama" nici unui cult.
Cert este ca, dupa intalnirea cu acei oameni si dupa "clarificarea" vis-a-vis de ceea ce insemnau, la acea data si pentru mine, asa-zisii sectari, ceva a inceput sa se schimbe, mai ales dupa "o intalnire", intr-un vis, cu "tabloul care-mi clarifica intrebarea chinuitoare de mai sus".
Si dupa ce, citind tot mai mult Sfanta Scriptura, am inteles importanta mesajului transmis de Sfantul apostol Pavel in "Intaia epistola catre Corinteni", capitolul 15, versetul 19:
"Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea in Hristos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii!" (http://www.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/corinteni-1/15/)
Din acel moment nu m-am mai temut, niciodata, de intrebarea "si apoi?".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu