Scantei din uitare - 5

„Ce nu mă omoară mă face mai puternic.“ - Friedrich Nietzsche

Anii cei ..."tulburi"

        Resemnarea a luat loc fericirii.

Hotararea, inacceptabila pentru mine, ca urmasii sa plateasca pentru lucruri necunoscute, mi se parea o aberatie, dar de vreme ce traiam intr-o societate tot mai aberanta, dupa cum sunau toate comentariile pe care le auzeam la „Actualitatea romaneasca”, trebuia sa ma multumesc cu acest mod de viata.

        Din toamna aceea, timp de cinci ani am fost ca o frunza in vant, intr-o inconstanta totala, debusolat, nehotarat, dar cu o singura constanta: „ o persoana de sprijin serioasa, consecventa, eficienta, indiferent de sarcinile care i se trasau”.

        Ramanand, in continuare, la comanda unui pluton de TR-isti, am avut ocazia sa cunosc noi persoane, sa am noi oportunitati, sa iau noi hotarari. Pentru scurta vreme am comandat o noua serie pana cand, din cauza unor mici, dar repetate, accidente la picior, am fost clasat „apt limitat” la un spital militar.

        Sansa, sau nu, situatia m-a scos definitiv din contactul cu trupa. Cateva luni am fost detasat la Comenduirea garnizoanei, apoi la Biroul cadre al unitatii si, ulterior, am fost mutat la Centrul Militar unde, din nou sansa, sau nu, am fost pus fata in fata tocmai cu cel care-mi luase locul de CI-st (unde trebuia sa ajung eu).

Acesta ma cunostea si imi cunoastea si povestea. Intre noi s-a statornicit o prietenie, o relatie mai mult decat profesionala, cu un sprijin reciproc si o incercare nereusita, pentru mine, de aplanare a dezamagirii nascuta din esecul suferit.

        Cei cinci ani, cat am continuat sa mai lucrez in cadrul Ministerului Apararii, mi s-au parut o vesnicie. Nu se mai terminau. Nu se intrevedea nici o alta sansa. Nu mai exista nici o speranta pentru mine.

        In noua unitate, ca ofiter clasat „apt limitat” am simtit respingerea celor care, probabil, doreau sa aduca pe altcineva in locul meu. Am primit una din cele mai mici functii, in schimb mi se repartizau sarcini cat mai grele (e drept ca in primul an am beneficiat de o „binecuvantare” profesionala, lucrand ca secretar al Comisiei de recrutare pentru institutiile militare de invatamant, dar fara o „incadrare” si pe o functie mai mare). Ca si anterior, am cunoscut foarte multe persoane dispuse sa ma ajute, unele intervenind chiar la Comitetul Judetean de partid, dar fara succes.

       

Colaborarea si prietenia mea cu CI-stul unitatii a devenit tot mai puternica, asa ca nu am fost socat cand acesta mi-a spus:

„ Daca vrei, este un loc liber la Garzile Patriotice. … (cunostinta comun) tocmasi a trecut la C.I. si am acolo „o gaura”. Eu te sustin”.

        Si acum ma tulbura stirea. Eram socat, din doua motive. Mai intai, stiam ce tip de ofiter este …, cat si cum ii placeau „gradele lichide”, si apoi, cum ne intreceam, secretari UTC de subunitate fiind, in bancuri politice, multe „fara perdea”. Cum putea ajunge el CI-st ? Cum a fost posibil ?

        Comandantul Garzilor Patriotice m-a primit cu bunavointa si mi-a si spus functia si cu ce urma sa ma ocup.

„ Trebuie, totusi, sa mai faci un pas. Dosarul e bun, e la noi, totul e in regula. Trebuie doar sa scapi de clasare. Nu poti fi la noi daca esti „apt limitat””.

        Trecat peste handicapul ratarii securitatii, noua pozitie in cadrul garzilor patriotice imi dadea o noua speranta de afirmare profesionala. Un alt traseu, decat cel al trupei.

„Tovarase colonel, chiar luni merg la spital si-mi ridic clasarea”, l-am asigurat eu, mai mult decat sigur de mine.

        Am plecat la Sitalul Militar cu speranta si m-am intors cu o noua si descurajanta lovitura.

„ Dumneata nu stii cum se ridica o clasare”, m-a apostrofat seful sectiei chirurgie, in fata comisiei, dupa ce la consultatie a vazut ca venisem, de acasa, „doar cu trenul” (cinstit vorbind, stiind ca am fost clasat corect, „pe bune”, fara pile, credeam ca, in urma investigatiilor si a faptului ca-mi refacusem piciorul, ridicarea acelei clasari se va face in mod asemanatora).

        Am pierdut si acel loc de promovare soarta fiindu-mi, credeam eu, deja tot mai potrivnica.

Prietenul meu, CI-stul, mi-a facut cunostinta cu toti CI-stii cu care puteam discuta, iar acestia ma asigurau de tot sprijinul lor.

La unitate eram apreciat, chiar daca nu si promovat intr-o functie superioara, dar gustul amar al esecului incepuse sa ma marcheze.

Voiam sa fac ceva, sa plec din orasul acela, sa gasesc un loc in care sa ma ascund de mine insumi. Erau prea multe ganduri, prea multe frustrari, prea multa durere in ratarea si dezastrul meu profesional.

Incercam sa-mi fac prieteni, sa am noi contacte, sa ne largim, ca familie, sfera relatiilor si, in acelasi timp, sa-l „aprovizionez” pe prietenul si coordonatorul meu cu informatii obtinute „la intamplare” sau coordonat, dupa cum cereau cazurile „speciale” la care acesta lucra.

Sansa numita „Inspectia M.St.M.”

        Cinci ani se scursesera de la teribilul si socantul verdict pe care-l primisem de la cadristul Directiei a IV-a.

In tot acest timp, dosarul meu a ajuns sa fie apreciat de toti sefii care veneau in control la prietenul meu, sau se perindau la comanda birou-lui de specialitate.

„Mai omule”, mi-a spus CI-stul intr-un moment de sinceritate, „daca nu aveai buba aceea la dosar, acum erai departe. Poate chiar la Academie, sau sef de birou”.

        Nu mai speram nimic, asa ca atunci cand in unitate s-a anuntat „Inspectie de la Marele Stat Major”, am fost unul dintre putinii care nu a tremurat. In fond, nu aveam nici o functie importanta, cu toate ca lucram la „mobilizare”, nu eram nici o personalitate intre cadre si aveam, deja, aproape noua ani de militarie. Orice masura impotriva „incapacitatii mele profesionale” nu ma putea afecta.

Cei noua ani erau obligatorii dupa terminarea scolii militare, in care se dorea parasirea armatei. Altfel, se platea pentru toti anii de scolarizare.

        In primavara anului 1987 a venit si „Inspectia”.

Condusa de scretarul Consiliului Politic al M.St.M., inspectia avea sarcini specifice, intre care si cunoasterea si rezolvarea problemelor personalului.

        Intr-o clipa de nebunie, mi se parea chiar ca este ultima mea sansa, pe care nu trebuia sa o pierd, am solicitat „sa fiu primit in audienta de seful comisiei”.

        Blocaj total in Centrul Militar.

        De la comandantul acestuia si pana la ultimul soldat, solicitarea mea a cazut ca un traznet. Nici macar prietenul meu, CI-stul unitatii,  nu fusese pus la curent de intentia mea.

Ce a urmat, pare desprins dintr-un film de comedie muta.

Toti sefii, mai mari sau mai mici m-au invitat, cat mai mieros si prieteneste, la discutii particulare.

„ Ti-am gresit cu ceva ?”, „ S-au intamplat lucruri neregulamentare cu tine ?”, „ Cu ce te putem ajuta ?” sunau, invariabil, intrebarile coloneilor, sefii mei.

Eu, un simplu locotenent major, le raspundeam: „ce am de raportat voi raporta numai tovarasului general maior”.

        A sosit ziua hotaratoare.

Cerniti si spasiti (adevarul ca stiam aproaspe tot ce se intampla in unitate), sefii mei se uitau cu groaza la mine, incercand sa anticipeze ceea ce va urma. Este drept, cu multi intrasem in usoare conflicte pro-fesionale si se temeau ca aveam „sa-i torn”, pentru unele nereguli pe care le cunosteam.

„ Tovarase locotenent-major”, mi s-a adresat seful comisiei de inspectie, in biroul comandantului, unde urma sa se tina audientele, „aici vom fi noi doi si, daca esti de acord, va asista si secretarul de partid. Daca nu, vom ramane doar noi doi, dar nu este cel mai bine.”

Am raspuns ca nu am nimic impotriva. Asezandu-ma la birou si primind aprobarea sa-mi prezint problemele, am facut ceea ce urma sa-mi schimbe, cu adevarat, viata si cariera: i-am prezentat tot ceea ce am scris pana acum, incepand cu anul 1972 si terminand cu respingerea categorica a dosarului meu.

„ Tovarase general maior” am incheiat eu, „daca de cand eram un copil si pana in ziua de astazi s-au obtinut informatii care au servit interesului national, daca pot fi folosit ca sursa, membru de partid, in actiuni secrete, fiind „de incredere”, cum se poate sa platesc cu cariera mea pentru actiunile unor rude despre care nu am stiut si nu stiu sa fie, in prezent, in atentia Securitatii ?  „Si, cum am fost primit in liceul militar, in scoala de ofiteri si in randul membrilor de partid nu pot sa fac parte din randul cadrelor de securitate? Aceasta este problema pentru care am cerut audienta. Dupa zece ani de sprijinire a organelor C.I. nu cred ca este normal sa mi se respinga dosarul pentru niste acte probabile, de acum patruzeci de ani”, mi-am incheiat eu (intr-o actuala prezentare aproximativa) „oful” varsat fara nici o prejudecata.

        In toata aceasta perioada, secretarul de partid trecuse prin tot spectrul curcubeului in timp ce, impasibil si netulburat, seful comisiei imi asculta doleantele.

„ Nu pot sa-ti promit nimic. Ceea ce am discutat ramane, desigur, intre noi trei. … (spunandu-i pe nume secretarului de partid) nici un cuvant despre problema locotenentului. Dar te asigur ca tot ceea ce se poate face pentru a ajunge acolo unde vrei, voi face”, a incheiat seful comisiei de inspectie (tot intr-o redare aproximativa) audienta in care ma primise.

        Am iesit din birou buimacit. Mai intai, pentru curajul pe care-l avusesem, o nebunie la urma urmei. Apoi, pentru raspunsul pe care-l primisem. Sa fie, oare, posibila o rasturnare a situatiei ?

Nu mai stiu ce am motivat colegilor si sefilor. Fumand o tigara impreuna cu ceilalti colegi incercam sa-mi recantaresc sansele, sa-mi analizez posibilitatile, sa ma autolinistesc.

        Siguranta sefului comisiei si, in special, puterea functiei dadeau frau liber visurilor, planurilor, sperantelor.

        Voi fi C.I.-st!

                                                                                                                                                                   Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)