Scantei din uitare - 4

"Daca ceva poate merge prost, va merge prost". - Legile lui Murphy

In … „incompatibilitate”

        In timpul pe care-l aveam la dispozitie am reusit sa contactez toate rudele mele si pe ale sotiei, sa completez acel tabel detaliat cu datele solicitate si sa redactez cea mai completa autobiografie din cariera mea.

Era pentru prima oara cand munceam cu drag si faceam ceea ce urma  sa fie, speram eu, afirmarea mea profesionala.

        Inainte de data limita am depus documentele solicitate cu speranta, nemarturisita dar arzanda ca, in sfarsit, visul meu se va implini. Adio aviatie, academie tehnica, adio elevi si colegi care mai de care mai curiosi, adio subordonare incorecta, adio promovari dupa pile, cunostinte, relatii si „plocoane”, adio … dar la cat de multe lucruri urma sa spun „adio” in momentul intrarii in randul ofiterilor de securitate.

In treacat fie spus, un grup de elevi la care am fost comandant de pluton doar in luna de pregatire pentru depunerea juramantului militar chiar m-a intrebat ce caut in randul ofiterilor care formau „echipa” de instruire, pentru ca nu m-au auzit sa-i atentionez ca „a luat incendiul foc”, sau sa le sugerez „daca sunteti prosti si uitati ce va spun, faceti ca mine, notati-va intr-un carnet”.

Cu aceste sentimente, si cu multe alte viziuni „de realizare” mi-am depus dosarul, urmand ca in cel mai scurt timp sa urmez toti pasii ceruti pentru transferarea din randul cadrelor M.Ap.N. in cel am M.I.

        A trecut o luna, doua, trei si nimic din ceea ce visam eu nu se intampla.

Ca un facut, ca o lovitura de traznet, am aflat informatia pe care nu doream (nici nu o gandeam, macar) sa o aud vreodata: ofiterul … de la arma … a trecut la C.I., ajungand la unitatea unde trebuia sa fiu eu.

        Ce se intamplase ? Eram, din nou, victima lipsei pcr-ului sau, pur si simplu, soarta isi batea joc de mine ?

„ Sa stii ca nu am putut sa fac nimic”, m-a intampinat "CI-stul meu".

„ Dosarul tau a fost respins definitiv. Nu mai ai nici o sansa. Chiar am fost sfatuit sa incetam colaborarea”.

        Verdictul era terifian. Catastrofal. Era prima lovitura, aproape nimicitoare, pe care o primeam. Mi se parea ca era sfarsitul. Care era situatia ?

        Cunosteam cate ceva din „antecedentele” familiei.

Bunicul dinspre mama, invatatorul Bancianu Ioan, capitan in rezerva, cazuse la Cotu Donului in 1942 iar fiul lui, Bancianu Gheorghe (fratele mamei si unchi necunoscut mie) cazuse in luptele de la Banska Bystica, pe raul Horn, la poalele muntilor Tatra, din Slovacia Centrala. Eram sigur ca asta nu ma poate afecta.

Tata, din cate imi povestise (fara sa-l verific) urmase cursurile Scolii militari de ofiteri politico-naviganti de aviatie din Beius si, ulterior, Tecuci, ranuntand din motive medicale. Mai tarziu, intr-un moment de „confesare” mi-a povestit despre un var care fugise in S.U.A. si, pentru a nu fi atins de „urmari” a trebuit sa solicite trecerea in rezerva. Nici asta nu cred ca ma putea afecta. Oricum, asa cum aveam sa aflu mult mai tarziu, tata fusese "atins" de aripa "secu".

Un unchi prin alianta, fusese si el ofiter dar trebuise sa suporte consecintele „apartenentei burghezo-mosieresti” a familiei, dupa „victoria” cominismului, fiind disponibilizat.

       Incercand sa gasesc „sursa bubelor” din dosar am aflat, voalat, ce putea fi. Atat in randul rudelor mele, cat si ale sotiei, existau persoane care in tinerete au participat, ca orice tanar, la baluri sau alte activitati distractive ale timpului. Unele dintre acestea erau organizate si cu scop propagandistic legionar sau pentru sustinerea partidelor „istorice” cum erau etichetate grupurile anticomuniste.

Dupa cum stiu acum, de fapt tot ce era anticomunist era categorisit ca legionar si infierat ca atare. Din cauza acestor doua, sau trei, persoane (nu-mi mai aduc aminte), dosarul meu era incompatibil cu cariera pe care o visam. Mai mult, era exclusa orice posibila reluare a candidaturii mele eu fiind, deja, „indexat” ca indezirabil pentru C.I.

Nu era nici o problema daca doream sa raman in retea, chiar mi s-a propus sa fiu „rezident” si sa preiau cateva surse pentru coordonare.

Dar, sub nici o forma, nu puteam ajunge „ofiter intr-un domeniu special” asa cum erau incadrati, in nomenclatorul P.C.R., ofiterii de securitate.

      In niciun moment nu am avut vreun resentiment fata de rudele mele. Mai mult, chiar, am cautat sa fiu cat se poate de corect si cinstit si sa nu discut niciodata despre aceasta "speta". Nici chiar dupa "revolutie" cand, persoanele in cauza, erau indrituite sa-si ceara drepturile de "persecutat politic". 

„ Poate mai avem o sansa”, m-a anunta, intr-o zi, "CI-stul meu". „Uite, iti fac cunostinta cu Viorel M. El vrea sa te ajute”.

Viorel M., Dumnezeu sa-l odiheasca, tocmai urma sa fie promovat la „Centru” si s-a oferit sa „puna o vorba buna” pentru mine la serviciul de cadre al Directiei a IV-a, Contrainformatii militare.

Asa se face ca, intr-o zi de vara anului 1982, m-a luat sub „aripa lui” ocrotitoare si m-a introdus la seful cadrelor, colonelul …. Deziluzie totala. Acesta, transant, mi-a taiat orice avant, facandu-ma sa inteleg ca, desi era o sursa foarte buna, soarta mea era pecetluita. Nu voi ajunge, niciodata, ofiter de contrainformatii militare.

        Am plecat din Bucuresti singur, mai mult plangand.

        Ajuns la unitate, aveam sa primesc o noua lovitura.

Pentru ca fusesem implicat intr-un caz, pe care-l documentasem ca „ executarea serviciului de zi pe unitate cu deficiente majore”, dosarul cu propunere de incadrare la Consiliul Politic al unitatii, ca Instructor U.T.C., fusese respins. Asta nu ma afecta prea tare. Nu prea eram interesat de munca de activist politic U.T.C.

Nu ma afecta nici faptul ca nu "reusisem" sa fiu avansat la termen. Tocmai se introdusese un nou criteriu pentru ofiterii subunitatilor-scoala, iar eu nu aveam, consecutiv, doua calificative F.B. (greseala mea, de "neungere").

        Ce ma afecta si nu numai ca ma durea, dar ma „ingropa”, era ratarea sansei de desavarsire profesionala, la care visasem in "toata viata militara" de pana atunci si pe care o sperasem posibila, din acea primavara a anului 1972.

        Trecusera zece ani de cand semnam „sursa …”, in speranta ca, intr-o zi, voi fi si eu unul dintre cei care prelucreaza acele note, va pune rezolutii si va semna ca un ofiter de securitate autentic.

                                                                                                                                                                   Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)