Ofiter, persoana de sprijin
Primul an de activitate, ca
ofiter al armatei, a fost unul cat se poate de anost. Tatonare, cunoastere,
clarificare la o subunitate de militari in termen. Nu aveam nici un scop, nu ma
interesa nimic, nu stiam ce va fi si ce nu va fi.
Intrasem intr-o unitate cu cadre de diverse specialitati, un colectiv nou
dar in care aveam multe cunostinte din liceul militar, doar ca eu eram „la
trupa”, pe cand ei, ofiterii cu grade inferioare, comandau subunitati de elevi.
Nu asta ma deranja ci, asa cum bine intuiti, lipsa contactului cu ofiterul de
contrainformatii militare.
Acesta, un colonel in varsta,
era privit cu mult respect de toti ofiterii, dar pentru mine era un mare semn
de intrebare, din moment ce nu ma contacta.
Asa a trecut acel prim an de activitate ca ofiter, cu multe „noutati”
profesionale si cu o mare realizare personala (m-am casatorit), dar si cu o
mare dezamagire ( proaspat casatorit, mi s-a incredintat sarcina „de onoare” de
a fi de serviciu la trecerea dintre ani). Dar eram un „proaspat” ofiter caruia,
inca, „nu i se uscase cerneala pe degete” si nu aveam nici pile.
In toamna anului urmator, fiind mutat la o
subunitate scoala, am intrat si eu in randul „titratilor”, realizare importanta
dar fara semnificatii deosebite pentru mine. Tot nu luasem contactul cu acel
serviciu la care ravneam atat de mult.
Aici trebuie sa fac o paranteza.
Majoritatea cartilor cumparate in acea perioada se refereau la activitati
de informatii si contrainformatii,
spionaj si contraspionaj din cel de-al doilea razboi mondial pana in
perioada „de glorie” a razboiului rece.
Continuam sa ascult „E.L.” si „V.A.” si chiar sa comentez, in cercul de
prieteni, anumite aspecte constient de pericolul care ma pastea. Mi se parea ca
asa as ajunge mai usor la C.I.-stul unitatii.
Ca ma inselam a dovedit-o o
vizita de instruire, schimb de experienta, pe care noi, viitorii instructori
ai elevilor, am facut-o intr-o garnizoana apropiata, unde aveam repartizati
foarte multi colegi de scoala militara.
„ Stii ca … a ajuns C.I.-st ?”, m-a intrebat fostul meu coleg de banca si
prieten, pentru trei ani.
Scurta revedere cu el si, mai mult, acea informatie m-au facut sa tresar.
Nu stiu ce o mai fi cu el. A fost, pentru o scurta perioada, in contact cu
mine, cand m-a si vizitat, apoi destinele noastre s-au despartit definitiv,
fiecare mergand pe drumul lui.
Ajuns la unitate, mi-am luat
inima in dinti si, dupa autoverificari si pregatiri minutioase, l-am abordat
direct, in biroul lui, pe noul C.I.-st (cel vechi se pensionase).
„ Sunt locotenentul…” m-am prezentat eu, „si vreau sa va raportez
urmatoarea situatie”.
Maiorul ... m-a privit zambind.
Nu stiu ce a crezut si ce a inteles, dar in momentul in care m-am
recomandat „sursa X” si i-am explicat ce si cum era cu mine din anul 1972, si-a dat seama ca nu glumeam si ca, trecand peste orice obstacol, doream, si eram
decis, sa ajung asemenea lui.
„Lasa-ma sa informez organul de partid si te contactez eu”, si-a precizat
el pozitia, bineinteles prezentandu-mi aceeasi situatie cu care am fost
confruntat in scoala militara.
Dar acum, ca ofiter, situatia era mult mai „speciala”, aprobarea pentru
sprijinirea organului de securitate urmand sa fie data de Consiliul Politic
Superior al M.St.M, organul de partid superior consiliului scolii. Din acel
moment CI-stul unitatii a devenit unul
dintre simbolurile si exemplele mele in devenirea ca ofiter de contrainformatii
militare eficient, competitiv, profesionist. Chiar daca, intre timp, a plecat pe alte functii.
Am inceput o lunga si
fructuoasa colaborare, cu informatii din cele mai variate domenii, cu semnalari
ale unor pericole, sau posibile pericole caracteristice unui domeniu atat de
importasnt cum este cel al invatamantului militar. E drept, nu mi-a cerut
niciodata mizerii, nu-i furnizam bancuri „anti” decat atunci cand mi se parea
ca cineva incearca sa ma verifice (si s-au dovedit, de multe ori, ca acele
situatii erau create tocmei de „concurenta” si alti „pretendenti” la aceeasi
pozitie de C.I.-sti, persoane cu care,
ulterior, am fost coleg).
A fost o perioada de renuntari cand, pentru a-mi atinge scopul, am refuzat
oferta unui elev, bine intentionat si „cu potential”, de a-mi asigura un loc la
Academia Tehnica Militara situatie care, cu siguranta, mi-ar fi schimbat total
viata.
„ Trebuie sa ne vedem de urgenta”.
Aveam un cod special de comunicare, iar solicitarea mi s-a parut stranie,
in acea zi de primavara a anului 1982. Nu intelegeam ce putea sa insemne.
„ Uite, urmeaza sa fac propunere pentru un ofiter C.I. si m-am gandit la
tine”, mi-a explicat maiorul. „ Trebuie ca, in cel mai scurt timp posibil sa-ti
faci dosarul de cadre. Cat mai repede sa-mi aduci autobiografia, dupa acest
model si tabelul acesta completat cat mai detaliat. Succes!”
Eram in al nouălea cer. Ce
spun eu, in al nouazeci si nouălea.
Mi se implinise visul. Urma sa ajung ofiter de contrainformatii militare.
Trecusera aproape patru ani, dar mie mi se parusera patruzeci. Dar acum se
terminase cu armata. Urma sa fiu si eu ca „cei mai tari din parcare” dintre
ofiteri.
Visam eu.
Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu