joi, 25 iulie 2013

Scantei din uitare - 7

Viața însăși este magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă s-o trăiești ca pe ceva magic.“ - Albert Einstein


Traversand anul 1989,  „Anul Sarpelui”


Inainte de a „avansa” in povestea mea si a aborda anul 1989 trebuie sa fac cateva precizari. Poate neesentiale, dar trebuie facute.

Am inceput anul cu o petrecere, pe cinste, la restaurantul hotelului „Aro”, unde am sarbatorit „trecerea”. Cred ca nici unul dintre sutele de participanti la acel Revelion nu se gandea cat de complicat va fi acest an al „Sarpelui de pamant” (dupa zodiacul chinezesc).
Apoi, ca urmare a „scaparilor organizatorice” m-am trezit ca-mi incep activitatea doar din amintiri si teorie (adica ceea ce invatasem la curs). Nu am dat prea mare importanta modului cum mi s-a predat functia (mai bine zis cum nu mi s-a predat) si acest fapt avea sa ma „coste”.
Intrand in „comunitatea C.I.-stilor brasoveni” speram sa ajung si eu cat mai repede „in elita”. Am si incercat sa acced la „varf”, dorind sa-i ofer sotiei un atu, prin achizitionarea unei case "la curte". Doar ca am facut greseala sa ma adresez sefului. Acesta mi-a replicat sec:
„Est ofiter de securitate. Trebuie sa te descurci si tu singur, doar esti la Centrul Militar”.
Cat despre noii colegi, asa cum aveam sa aflu mai tarziu, fiecare avea povestea lui, realizarile si lipsurile inerente, relatiile, motivatiile si, nu in ultimul rand, viata asa cum o concepea fiecare.
        In fine, chiar daca as fi cunoscut zodiacul chinezesc, asa cum se cunoaste astazi, nici atunci nu as fi putut anticipa cine este „Sarpele” si ce influenta va avea el asupra mea, a tarii si a lumii. Nu a putut o Securitate intreaga.

Am inceput un nou an cu planuri si vise „marete” si cu dorinta de a ajunge, cu adevarat, la activitatea pe care o dorisem atat de mult. Cu amintirea cursului si cu nazuinte spre „Centru” asa cum, probabil, fiecare „cadru” tinteste.
Nu pot uita ca, de cate ori aveam trecere prin zona Batistei, priveam avid ferestrele acoperite cu draperii groase unde, aproape permanent,  generali (consideram eu, privindu-i) din diferitele structuri ale DSS-ului, scrutand spre oriunde, isi „adunau gandurile” si concepeau „sublime” lovituri de spionaj si contraspionaj in durul si complexul „razboi rece” pornit de „imperialismul in descompunere” (sau asta era doar inchipuirea mea de proaspat securist cu vise si planuri de marire).

A venit, deci, anul 1989, anul profundelor schimbari europene, mondiale si, tragic, al schimbarii totale care avea sa ma afecteze si pe mine la sfarsitul lui. Pana atunci, insa, cateva „incidente de principialitate” aveau sa ma marcheze hotarandu-mi soarta intr-un mod nu tocmai ortodox.

Primul a fost in luna martie cand, in Secuime, se serba a nu stiu cata comemorare a revolutionarului maghiar I.N. Ca la orice actiune de sorginte iredentista, toate fortele Securitatii erau comasate pe „zona”. Avand in responsabilitate si cateva unitati din jud. Covasna seful meu direct, col. …, s-a deplasat la Brasov pentru a asigura blocarea oricaror incercari de manifestare pro-maghiara. Se zvonise ca , cu ocazia acelei zile de comemorare, in S.G. vor fi declansate sirenele de alarma. Cum responsabilitatea administrarii si coordonarii acestora revenea Apararii civile, trebuia sa se verifice si sa se contracareze orice actiune ostila. La ordinul sefului, am luat legatura, telefonic, cu Statul Major judetean, pentru clarificari, masuri si dispozitii.
Telefonic, deci, sefii locali mi-au confirmat ca nu se va produce nici un eveniment nedorit si ca va fi liniste (existau unele informatii pro producere, dar se „linistisera apele”). Am comunicat acest lucru sefului meu direct.
Nu stiu ce si cum si-a notat acesta in agenda sa de lucru.
Cert este ca, intr-o buna zi, nu foarte tarziu de "eveniment" sunt sunat pe firul „scurt” si interpelat de ofiterul de serviciu al Directiei:

„ Capitane, esti cautat de seful Directiei!”.

        Total derutat, am aflat ca, intre timp, sediul securitatii Covasna fierbea. Apoi, incetul cu incetul s-a facut limpede in mintea mea.
La Partid, sus, foarte sus, se raportase ca la S.G. comemorarea se va face „cu sirene”. Cum nu se intamplase acest lucru, trebuia gasit vinovatul pentru dezinformare.
Pentru a nu mai lungi povestea, m-am trezit convocat impreuna cu seful meu direct la Directie unde, fara a mi se permite cea mai mica aparare, am fost pedepsit cu „cinci zile de arest cu executare” la Comenduirea Garnizoanei Bucuresti, pentru indeplinirea defectuoasa a indatoririlor profesionale (ceea ce am si executat fiind, de altfel, singura pedeapsa primita in cariera.) Plecand de la „sediu”, seful meu a incercat, impaciuitor, sa ma asigure de tot sprijinul lui. Dar eram „un simplu capitan, asa ca …”. Arestul l-am „trecut” multumitor.

        Al doilea, chiar daca nu in ordine stricta, a fost un caz „de incorporare”.
Ma trezesc in biroul meu cu o familie. Nu stiun cine „m-a recomandat”, dar „speta” era urmatoarea:

Mama, insarcinata fiind cu viitorul soldat care nu reusise la facultate,  divortase imediat ce tatal tanarului recrut fugise in R.F.G. si s-a recasatorit. Din nefericire, copilul purta numele transfugului. La incorporare, dupa verificarile de rigoare, legale si obligatorii, tanarul era „indexat” din cauza tatalui, fapt care-l arunca la orice alte unitati decat dele normale (adica la constructii, agricultura sau, mai pe scurt, la „DIRIBAU”). Asa si era repartizat, la o umitate de munci pentru ca, in acel an, incorporarea principala era constituita din doua componente: unitati "speciale" si munci. Din aceasta cauza parintii mi-au cerut ajutorul.
Luand legatura cu sefii, am primit un raspuns sec, asemanator cu cel pe care-l primisem si eu, la prima verificare:
„Astea-s ordinele, direct de la M.Ap.N. si nu avem ce face”.

M-am decis sa-i ajut si, cu sprijinul conducerii unitatii, am reusit sa amanam incorporarea pentru urmatoarea etapa, adica februarie 1990.
Daca i-a ajutat sau nu, o stiu doar ei, mai ales ca, intre timp, s-a schimbat „calimera”.
Pe mine, totusi, m-a afectat modul incorect in care unui tanar, fara nici o vina, i se putea distruge intreaga viata. Cel putin asa am considerat eu.

        Urmatorul, mai „marcant”, a fost, categoric, cel care si-a pus cel mai mult amprenta pe probitatea aparatului din care faceam parte si, implicit, a mea.
Ma trezesc, intr-una din zile, cu un telefon de la sef:
„Maine, la ora … ne intalnim la sediul securitatii Brasov, la cercetari penale”.
Scurt si fara nici o explicatie.
A doua zi, m-am executat. Intr-o scurta instruire, cu un ofiter care nu mi-a fost prezentat, am aflat si despre aceasta „speta”.
Un ofiter in rezerva, lt. col., facuse un memoriu la C.C. al P.C.R. in care sesiza lipsa alimentelor si a caldurii in Brasov (situatie cu care ma confruntasem si eu). De la comanda DSS-ului se primise ordin sa se investigheze situatia iar impotriva sesizantului sa se ia masurile de rigoare (nu mi s-au precizat care, eram prea mic). Cert este ca, rezervist fiind, "periculosul" era in „competenta” mea, asa ca iata-ma cu „un caz foarte important” al acelor vremuri.
Nestiind detalii, m-a surprins un singur lucru. Avusesem un coleg de curs, al carui tata era rezervist si corespundea, intru totul datelor „spetei”. Dar, din nu stiu ce motiv, am tacut.
Mai tarziu mi-am dat seama ca retinerea mea a fost corecta.
Trimis, fiind, sa-l aduc la „cercetari”, am avut socul sa dau peste un batran, foarte bolnav (cirotic), „o frunza in vant” care mi-a produs, din capul locului, o mila mai mult decat umana si o repulsie fata de ceea ce trebuia sa se intample.
O inutilitate totala m-a cuprins. Oare pentru asta dorisem, atat de mult sa ajung in securitate?
Constient de realitatea cu care, eu insumi, ma confruntasem avand, deja, un tablou mai clar al situatiei „noiembriste”, am ajuns sa-mi pun cu totul alte intrebari, sa am o cu totul alta pozitie fata de ceea ce ar fi trebuit sa insemne munca mea.

        Si alte cateva „incidente” informationale.

Imi aduc aminte de o mitraliera uitata de Garzi brasovene intr-un poligon de trageri si gasita de un cioban. Predata la un post local de militie, seful acestuia a raportat „evenimentul deosebit” direct la Minister, in speranta ca va fi promovat (doar gasise o mitraliera, nu?), fara nici un fel de verificare.
Am reusit sa clarific situatia si sa-l „scot” pe ofiterul directional cat mai curat din „scaparea” care putea sa-l coste cariera.

        La fel am procedat si cu o disparitie „periculoasa” (de fapt o ratacire a unui pistol de antrenament, inofensiv si inoperabil din cauza orificiilor practicate in principalele componente "de lupta"), tot de la garzi, dar din celalalt judet.

        „Salvarea” unui ofiter (tot din acest sector de activitate) acuzat de „subminarea economiei nationale” (de fapt nu fusese gasit de primul secretar care „inspecta” agricultura judetului, el aflandu-se pe drumul opus celui pe care trecea „marimea lui”) a fost o alta "actiune" de succes a acestui an.

        Recunosc, am avut si multe greseli, inerente oricarui inceput si nu pot ascunde acest fapt. Dar, „cine nu munceste, nu greseste!”.

        Dar ultimul „eveniment” avea sa ma urmareasca mai mult ca oricand, mai ales pentru ca era strict legat de ceea ce, in decembrie, urma sa devina „inceputul sfarsitului”.
Anul 1989 a fost si anul congresului P.C.R. Ca in orice organizatie, unde au fost sedinte de adeziune si propuneri si la noi a fost una asemanatoare. Era, undeva, intre vara si toamna. Nu sedinta in sine a avut importanta ci o intalnire „de lucru” cu cadrele din conducerea Directiei. Unul dintre ei ne-a informat, transant, de situatia cu care se confrunta, deja, blocul comunist (redau doar din amintiri):
„Grupuri de huligani incearca sa destabilizeze tarile socialiste si produc dezordine si haos”.
Nu am dat atentie acestei „stiri”. Nu mi se parea important. Ce a fost, in realitate se stie. La fel si ce a urmat.
Iar acum este istorie.

        In perioada Congresului, s-a constituit, din nou, acea G.O. care trebuia sa previna. Nu stiu ce si cat a prevenit deoarece cat a durat acel "mare eveniment al anului", am fost internat in Spitalul militar.
Ca am avut parte de un tratament „special” cu vitamine si intaritoare, este meritul sefului sectiei care si-a dat seama ca „ceva nu e curat cu mine” si ca aveam nevoie de o „legendare” cat mai veridica. De fapt, el m-a si sustinut cand seful a venit sa ma „verifice” cu sarcini de „sus” si m-a „tratat” profesionist, pentru a inlatura orice dubii.
Intre altele, motivasem prezenta la psihiatrie ca un „ajutor’ pentru rezolvarea „problemelor nerezolvate” cu mutarea familiei si gasirea unui loc corespunzator de munca sotiei.
Doar doua sau trei persoane au cunoscut motivul real al internarii.
Ca a fost sau nu o nebunie, nu mai are nici o importanta acum.

        Pe 11 decembrie, terminand concediul medical legal, am fost convocat de urgenta la seful serviciului unde, intre acuzatia de tradare si promisiunea ca voi fi ajutat sa revin in orasul natal, a trebuit sa suport judecata aspra asupra modului nedemn si total „nepotrivit” in care ma comportasem cu ocazia acelui important eveniment de partid.
Nu in ultimul rand mi s-a comunicat, expres ca, la sedinta de partid ce urma sa aiba loc pe 22, voi primi si santiunea de partid cuvenita.



                                                                                                                                                                   Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu