Scantei din uitare - 10

“ Ca ai cazut nu are nici o importanta deoarece numai modul in care te ridici conteaza” – Nelson Mandela

 Salt in "vrie" ... spre viata  

        Nu voi aminti prea multe detalii din scurta mea perioada in „Intelligence”. Nu ca nu as avea ce spune. Dar s-au scris (si, din pacate, se scriu) foarte multe, unele "pe bune", altele din pura carteala iar eu mi-am propus, macar de aceasta data, sa-mi respect juramantul.

Urmarind in 27 iulie ac, ziua cand mi-am „notat” randurile ce urmeaza (dupa „eludarea” caietului „de ciorne”), pe postul national de televiziune „Mostenirea clansestina”, in reluare, am avut ocazia sa-l ascult pe distinsul profesor si istoric Cristian Troncota abordand problema sensibila a „Razboiului secret EST-VEST”, cum de altfel a facut-o si istoricul american Lerry L. Watts. Mai mult decat au spus-o domniile lor, ca si multi alti specialisti in domeniu, eu nu pot comenta. Am ramas doar la gradul de capitan, fara pretentii de analist sau istoric.

        Cert este ca la data intrarii mele in S.R.I., departe de a gasi acea atmosfera de „serviciu democrat in slujba tarii”, m-am lovit de multele si, din pacate, inerentele „chichite” politico-organizatorice si „mosteniri ale trecutului”.

Ca serviciu nou infiintat, cu cadre preluate din vechile structuri comuniste, am gasit colegii, in majoritate, tracasati de „sabia lui …”, amenintati de spectrul „restructurarii” (adica excluderii din sistem). 

Am gasit, de asemenea, tineri absolventi care se laudau cu „actiuni” impotriva „antirevolutionarilor”, din timpul mineriadelor (aici intrand partidele „istorice” care, chipurile, actionasera antinational, fiind nevoie de respectivele metode „corectionale”).

Si multe alte aspecte care nu tineau, catusi de putin, de sarcina principala pentru care, credeam eu, trebuia sa existe acest serviciu.

        Inainte de a continua, trebuie sa amintesc si o chestiune personala, „de suflet”.

Daca pana in 1989 am fost un ateu convins (si eram gata sa „elimin” pe oricine m-ar fi incurcat cu credinta si religia, fapt pentru care nici nu am oficiat, la casatorie, cununia religioasa), dupa „evenimente” (asa cum am spus si cu alta ocazie, pentru mine revolutia s-a terminat pe 22 decembrie 1989), ceva m-a apasa, ceva ma cerceta, nu-mi dadea pace. Asa am inceput sa caut, in toate directiile posibile si un remediu pentru suflet, nu doar pentru afirmare profesionala. Asta se intampla, bineinteles, in ascuns, deoarece „nu dadea bine” (credeam eu) unui ofiter de informatii.

        In aceasta perioada de existenta si cautare, mi-am impus cateva principii.

        Mai intai sa nu mai accept orice, ca in trecut. Si am inceput sa citesc tot ce nu se putea citi „in epoca”. „Operatiunea Autonomus” de Ivon Porter, „Istoria stalinismului in Romania” de Victor Frunza si „Istoria romanilor de la origini pana in zilele noastre” de Vlad Georgescu au fost principalele „surse” pe care le-am folosit spre „reorientare”. Asa am aflat foarte multe detalii despre trecutul, inca hulit, al Monarhiei si partidelor democratice (si ce pacat ca noi, inca, nu intelegeam si nu intelegem ce importanta era prezenta Regelui Mihai si a celor trei exponenti ai democratiei C. Coposu, I. Ratiu sau R. Campeanu pe scena politica).

        Apoi, mi-am impus sa asigur „protectie totala” celor cu care voi lucra.

Pe sectorul de responsabilitate, sursele mele erau cvasi-cunoscute. Ca urmare, mi-am asigurat „colaborarea” unor persoane, cu potential, dar cu asigurarea expresa ca „nimeni nu va cunoaste colaborarea noastra. O voi duce in mormat!”.

        Mi-am impus, apoi, sa nu aduc informatii doar „la comanda”. Ma saturasem de vanat informatii „anticeausiste”, fapt pentru care am devenit impartial. Tin minte ca, la un moment dat, am fost pe primul loc in obtinerea informatiilor pentru o formatiune anume, chiar daca ele erau total atipice, adica vizau proaspata conducere „democratica”.

        Mi-am impus sa nu citesc numai „saptamanalul de capatai" (nu vreau sa fac reclama) cum se intampla, din pacate la marea majoritate a colegilor. Proapata aparitie a lui I. Ratiu, "Zig-Zag" si alte aparitii anticomuniste mi-au marcat lectura acelor timpuri.

       Mi-am propus sa aflu cat mai mult despre masonerie care, atunci, era un potential pericol. Sau asa ni se spoia noua imaginea.

        In acelasi timp m-am incrancenat sa lupt cu sistemul care, din pacate, avea „derapajele” lui politice, despre care nu voi intra in detalii, ci voi expune doar o "speta", cu care m-am confruntat ulterior „sfarsitului”. Dar cazul nu este singular ci doar „confirma regula”.

Din motive necunoscute pentru „tot prostul”, o cladire importanta din oras s-a transformat in sediul unui „personaj” de top, care nu avea nimic de a face cu siguranta nationala. Ci cu "potente" politico-economice. Nu mica mi-a fost surprinderea cand, trecand prin zona, mi-am vazut fostii colegi pazind „cu sarg si importanta” cladirea respectiva.

          

         Cert este ca in aceasta scurta perioada, de aproape doi ani si jumatate, trecand peste problemele organizatorice si de definire, ca structura nou infiintata, activitatea mea s-a concentrat spre o zona de importanta strategica unde, din pacate, concluziile celor doi specialisti amintiti la inceput sunt, si pentru timpul prezent, mai mult decat veridice.

Si tot din pacate, nu pot uita ca "momentul" meu era marcat mai mult de "tinte" irelevante, obiective personale si multa, multa "foame". De inavutire.

        In timp, tinandu-ma de treaba pentru care cerusem sa intru in sistem, am fost promovat, chiar daca doar imi incepusem completarea studiilor (ca in orice sistem militar, simpla absolvire a scoalii de 3 ani nu oferea posibilitati de avansare spre gradele "superioare"). Tocmai "ratasem" intrarea la A.N.I. (la fara frecventa) si, dupa o intrevedere "de soc" cu sefii, m-am inscris la o universitate particulara. Conta obtinerea diplomei de licenta. Eram capitan, fara studii superioare, pe functie de colonel. 

Probabil ca si acest lucru a "contat" in activitatea viitoare, mai bine zis in antamarea "vriei" in care urma, benevol, sa intru.

        Aceasta "vrie" insinuata in timp, periculoasa si distrugatoare,  poate a fost pregatita si de "impasul" financiar cu care m-am confruntat la inceputul celui de-al doilea an de facultate.

Oricum, nu acesta a fost motivul principal, nici "neconcordantele" pe care le gaseam in desfasurarea activitatii specifice.

         Doua motive, de integritate si principialitate m-au determinat sa fac "saltul" final.

Primul, poate o intelegere gresita, din partea mea, a ordinului, se referea tocmai la ce promisesem eu „surselor” cu care lucram.

Cert este ca la plecarea mea, nu am dat nici un contact, nimanui.

Al doila priveste un caz important, tocmai pe zona despre care aminteam la inceput si pe care-l initiasem cu mari sperante.

Intre altele, trebuie sa amintesc faptul ca in anul 1993, pentru o luna si ceva, am fost lasat inlocuitor la comanda biroului, chiar daca omologii mei erau si mai mari in grad si cu studii superioare. Poate si acest lucru a „cantarit” la deznodamantul care urma.

Aveam, deci un caz avizat si „cu perspectiva” care, analizat de esalonul superior, se cerea "rezolvat". Adica trebuia sa se ajunga la rezultatul scontat. Corect si principial, pentru a nu intra in „aria” altui coleg, am solicitat sprijinul acestuia, prin „potentialul informativ” pe care-l avea. Desi planul era aprobat, desi masurile fusesera acceptate, colegul meu, colonel cu studii si caruia, in perioada „interimatului”, ii cerusem raportul, nu a vrut sa ma ajute. Sub nici o forma. La fel cum pe nimeni „de sus” nu a interesat posibilul meu insucces. Asta si pentru ca, probabil, devenisem un disident, intr-un anumit fel. Sau, poate, pentru ca in acele timpuri, erau mai importante afacerile personale, pe care sistemul le facea posibile si relatiile „de amicitie” dintre „cei vechi”.

Si cum „termenul-limita” se apropia iar „esalonul superior” cerea rezultate, m-am trezit in ipostaza urmatoare: ori ma declar neputincios si atunci trebuia sa suport consecintele (retrogradare din functie, cu tot „tacamul”, credeam eu si, cu siguranta, asa ar fi fost), ori … plec.

        Mi-am dat demisia la 1 februarie 1994, motivand constituirea unei societati comerciale, calitate inccompatibila cu cea de ofiter.

Ceea ce am si facut, dar fara sa ma „lansez” cu adevarat in afaceri.

        La 15 februarie 1994  a venit si ordinul de trecere in rezerva.

        Dupa 22 de ani cariera militara, inceputa dintr-un oportunism copilaresc, se termina aproape in acelasi mod, din orgoliu, poate gresit.

Debusolat, dezorientat si, mai ales, apasat de „greutatea” la care-mi supusesem familia, imi faceam calculele. Abia acum.

In aceasta „criza”, penuria spirituala s-a adancit si am inceput sa caut si mai mult o iesire.

Nu ma vedeam intorcandu-ma si cerand, ispasit clementa. Chiar imi aduc aminte ca in primavara eram programat la examenul de grad, sens in care se emisese si ordinul de rigoare. Mult mai tarziu, pentru ca dosarul de cadre nu ajunsese acolo unde-i era locul, aveam sa ma confrunt cu una din cele mai grele situatii de „rezervist”. O dezinformare si manipulare „prieteneasca” m-a facut sa pierd cel putin doua oportunitati ivite in existenta mea civila. Insa nu este momentul sa vorbesc, acum, despre aceasta.

        Cautam, deci, o iesire.

        Se spune ca atunci cand Dumnezeu inchide o usa, deschide o fereastra.

Nu stiam in acele momente, post-demisie, ce importanta putea avea (si poate avea) prezenta lui Dumnezeu in viata cuiva.

Dar  sa n-o mai lugesc!

        La o luna dupa plecarea din sistem, am cunoscut pe cineva care mi-a vorbit de CINEVA.

Apoi surprinzator, dar nu din intamplare, am intrat in contact cu un fost coleg de la primul meu loc de munca. Cunoscandu-ma si ascultandu-mi „povestea”, m-a luat „sub aripa lui” (daca pot spune asa), initiindu-ma in „tainele spiritualitatii”. Asa mi-a prezentat si acel „Drum Roman” de care am amintit in alta postare.

Si viata mea s-a schimbat. Total si in bine. Nu material, caci renuntasem la „avantajele carierei militare” iar de afaceri (asa cum ele se conturau, cu alcool si tutun) nu prea ma mai interesa, dupa ce cunoscusem ce inseamna viata adevarata.

        Intreaga mea existenta a cunoscut un alt drum, o alta directie, o alta tinta, o alta speranta si apiratie. Un ALT INCEPUT, spre ADEVARATA VIATA.