Scantei din uitare - 6

 “Rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la ceea ce ne lipseşte.” - Schopenhauer

Putinul soare de pe ulita mea

        C.I.- stul unitatii, prietenul meu, m-a cautat dupa cateva saptamani.

„Mai nebunule, nu stiu ce ai facut dar seful mare, de la Bucuresti (seful serviciului) mi-a ordonat sa-ti trimit urgent, URGENT dosarul de cadre”.

        Eram in al doisprezecelea cer. Se implinea!

Generalul maior era dumnezeul meu (atunci inca nu credeam).

„Uite, stiu ca ai toate datele”, a mai spus …”dar trebuie sa le actualizam si … sa dam drumul la treaba”.

        Intr-o luna de zile totul a fost O.K.

S-a aprobat verificarea, s-a aprobat dosaul, s-a aprobat functia si locatia.

„Aici ai dato-n bara” mi-a spus … „va trebuie sa te muti la Oradea”. Numai acolo era un loc liber in cadrul serviciului.

        Dar pentru mine nu mai conta. Tara-ntreaga putea sa fie repartitia. Mergem oriunde, cu ochii inchisi, chiar si la Cuca Macai, atata timp cat eram ofiter de contrainformatii militare.

Cincisprezece ani tanjisem dupa aceasta pozitie importanta, Cincisprezece ani visasem sa fiu si eu unul din acei „cei mai tari din parcare”. Cincisprezece ani „muncisem” pentru functia si avantajele (credeam eu) pe care le aveau C.I.stii, cei mai „de onoare” dintre toti ofiterii de securitate.

        Ce a urmat, nici nu mai trebuie spus. Toate au mers de la sine, „ca unse”. Dosarul, aprobarile, interviurile cu acelasi cadrist care nu-mi mai daduse nici o sansa, planificarea pentru etapa eliminatorie (caci mai era una, mare si grea): vizita medicala si testarea psihologica. Dar acestea, in nestiinta mea, nu mai reprezentau o piedica. Si chiar nu au fost o piedica din mometul in care in vara anului 1987 mi s-a comunicat de la serviciul Cadre al Directiei a IV a Departamentului Securitatii Statului:

„Ati foat acceptat in randul cadrelor D.S.S. Urmeaza semnarea protocolului intre cele doua ministere si pana la sfarsitul anului veti fi mutat la unitatea militara unde veti activa”.

        Concediul din acel an a fost unul de vis.

Ma si vedeam prinzand spioni la granita de vest a tarii, mutandu-ma intr-o zona necunoscuta, dar cu potential.

Am inceput sa ma documentez, sa citesc tot ce puteam gasi despre judetul Bihor, despre Oradea si despre Crisana, in general.

I-am impartasit sotiei gandurile legate de noua functie fara, inca, a-i spune adevarata „destinatie”. Si bine am facut, pentru ca in toamna, la putine zile dupa reantoarcerea din concediu, prietenul meu, de-acum veritabil coleg "de breasla”, m-a anuntat ca voi fi mutat mai aproape de casa.

„Colegul nostru din Brasov se duce acasa la el, la Iasi. S-a rezolvat sa fi repartizat la Brasov. E mai bine si mai aproape. Asteptam ordinul de mutare”, mi-a „transmis” el, „in particular”. Oficial nu se stia, inca, nimic.

        In noiembrie 1987 a avut loc, aici, acea miscare revolutionara care anticipa ceva, reprimata cu duritate de aparatul in care, benevol si insistent, tocmai intrasem.

Aceasta situatie avea sa-si puna amprenta pe activitatea mea ulterioara, mai ales in evenimetele premergatoare lui decembrie 1989 si in acea luna.

        In luna decembrie 1987 am fost transferat si incadrat in Departamentul Securitatii Statului, Directia a IV-a, Contrainformatii militare, serviciul 1, locatia Brasov.

C.I.-st in Tara Barsei

        Nu stiu ce au facut alti pretendenti la respectiva functie, atat de mult dorita de mine, nici cum s-au manifestat cei care si-au vazut implinite visele. Eu, din momentul primirii acceptului si pana in decembrie, am fost aerian.

Inca mi se parea ireal, inca traiam cu frica asteptandu-ma sa primesc o noua lovitura si sa mi se spuna ca a fost o greseala.

       

        In toata aceasta perioada, pentru ca urma o schimbare de locatie, m-am apucat sa cunosc zona. Carti care mai de care si monografii m-au pus la curent cu zona, istoria populatia si economia Tarii Barsei.

        A fost un soc miscarea din noiembrie pe care, la vremea respectiva, am perceput-o ca o incercare haotica si golaneasca de destabilizare si subminare a stabilitatii socialiste, o propaganda odioasa impotriva celor care, consideram eu plin de avant revolutionar, „luptau pentru  cauza dreapta a comunismului in patria noastra”. E adevarat, R.E.L. spunea altceva dar acum, ca ofiter de securitate, inclinam sa nu mai dau dreptate „propagandei imperialiste, antinationala si antidemocratica”. Mi se parea nefiresc sa accept toate colportarile murdare ale celor vanduti „capitalismului in descompunere”.

        Ma luptam, in acelasi timp, cu familia pentru a constientiza necesitatea acceptarii mutarii in vechea urbe de la poalele Tampei si a ne obisnui cu un alt mod de viata intr-o lume necunoscuta avand, totusi, avantajul functiei atat de ravnite. Plecarea si despartirea temporara de familie avea sa-si puna amprenta pe intreaga evolutie ulterioara ulterioara a lucrurilor insa intr-o masura mult mai mica decat eveni-mentele ce avusesera loc  in noiembrie.

Voi lasa, de aceea, orice alte detalii care nu privesc „traiectoria” mea ca CI-st concentrandu-ma doar la acele „elemente relevante” ale acestei "calitati".

        Brasovul iernii 1987 era unul cu totul diferit de tot ce a insemnat el pana atunci.

Viata aici, departe de a fi una linistita si placuta, era tributara celor doua mari lipsuri pentru care se ridicasera muncitorii de la „Autocamioane”: alimentele si caldura. In afara celor care locuiau in zonele „favorizate” si la cese (vile), apartamentele erau transformate in „frigidere ad-hoc”.

        Ca nou C.I.-st, am fost primit, de autohtoni, cu curiozitate, receala, simpatie, indiferenta, o intreaga paleta psihocomportamentala normala pentru acele vremuri si acea stare de lucruri „speciala” ce caracteriza Brasovul. Fiind invitat, in vizita, la diferite familii am intrat in mai multe apartamente unde, invariabil, tinuta era aceeasi: trening, ciorapi de lana in picioare, fesuri pe cap, bundite de blana pe deasupra.

Cazat, initial, la niste cunostinte, nu am putut ramane ocolo deoarece singura sursa de caldura era aragazul din bucatarie unde si dormeau cei patru membri ai familiei respective: parintii si doi copii. M-am mutat la caminul garnizoanei unde, noaptea, apa facea pojghita de gheta in pahar. Cu ajutorul colegilor C.I.-sti din garnizoana am primit o camera la Casa Armatei. Tot slab incalzita, pentru ca in camerele incalzite erau cazati membrii  Grupei Operative de Securitate care „supraveghea” linistea orasului, dupa „razmerita” din noiembrie.

        Acesta a fost, de fapt si primul contact de lucru, dupa prezentarea la unitatea unde fusesem repartizat si intalnirea cu ofiterul care asigurase continuitatea pana la venirea mea.

Intre sedintele G.O., acomodarea cu orasul, unitatile si functia si o sedinta cu seful de la Bucuresti (acolo era biroul caruia ii eram subordonat) s-a scurs ultima luna din „anul sansei carierei mele”.

        Facusem pasul, urma sa ma desavarsesc in meseria aceasta si, poate, daca sansa imi suradea din nou, sa promovez, sa urmez Academia Militara, sa urc in grad si functie.

        Cu aceste ganduri am inceput anul 1988 fiind planificat, impreuna cu toata seria mea de „confirmati”, la cursurile de perfectionare a cadrelor de securitate. Sase luni, cat am urmat aceste cursuri, Brasovul a ramas o amintire, eu dedicandu-ma familiei care ramasese in orasul natal. Un curs fara multe aventuri in Scoala speciala „patronata” de un „as al spionajului romanesc” (asa era considerat, atunci, generalul Plesita care-si si avea "domiciliul" acolo) dar cu surprize. Asa cum aminteam, am gasit intre cursanti si persoane care nu au trecut prin toata „filiera” recrutarii, ele fiind legate, prin gradele de rudenie, de personalitatile militare ale timpului (atat  din M.I. cat si diin M.Ap.N.). Dar nu a fost nici un motiv de a ne respinge, atata timp cat toti eram „compatibili” cu sarcinile specifice muncii de securitate. Pacat ca unii, in prezent cu functii „grozave”, nu mai recunosc acel episod important din viata lor. Asa e viata si nu le port pica.

        Sase luni cat a durat cursul respectiv importanta ca ofiter C.I. nu s-a facut simtita. Eram tratati ca ultimii elevi pe motiv de pregatire superioara, pentru viitor. Un viitor luminos ni se intrevedea, sau se parea ca se intrevede punctat, ici si acolo, de mici „puseuri antirevolutionare”.

Asa am ajuns sa primesc, de cateva ori impreuna cu un coleg de serie, sarcina de a patrula, noptile, pe o portiune din Calea Victoriei pentru a descoperi si contracara actiunile „unui nebun care imprastie fituici denigratoare la adresa conducerii superioare de partid si de stat”. De altfel, toata scoala facea acest lucru, in diferite locatii din capitala.  

        Erau, si acestea, semne prevestitoare ale „inceputului sfarsitului”, dar, atunci, novicii de noi nu stiau si nici nu banuiau teribila „stare”.

        Cursul nu a avut ceva deosebit, exploziv, ci s-a desfasurat normal, cu traditionalele „munci agricole”, "misiunile de importanta deosebita" (iesiri la aeroport in asigurarea sosirilor si plecarilor tuturor oficialitatilor) si  meditatiile "civile" de pe malul canalului Bucuresti-Dunare (atunci era in plin avant muncitoresc). Ca ne-am confruntat cu vesnica „sustragere” de bunuri alimentare din „drepturile” ce ne erau alocate, a fost ceva normal. Anormala a fost reactia unui grup de cursanti C.I.-sti care nu au lasat „cazul” nerezolvat. Dar numai atat.

In rest, multa teorie care nu avea, asa cum se va intampla intr-un viitor nu prea indepartat, nici o legatura cu practica.

       Un concediu „binemeritat”, linistit si plin de „importanta” (eram doar ofiter „secu”) a urmat cursului. Restul anului a trecut sec, anost si rece. Si cu aceeasi G.O. care, impasibila si total rupta de realitatea brasoveana, isi facea „datoria” de contracarare a oricaror actiuni dusmanoase.  

        A venit, firesc, anul 1989, nu inainte de avansarea la "capitan”, pe 23 August 1988. Acest mic, dar important, „cadou” avea sa ma propage, ca pe orice ofiter cu acest grad, in categoria „ofiterilor inferiori in ultimul grad”.

        Nu stiam ca acesta va fi, cu adevarat, ultimul meu grad.

                                                                                                                                                                   Va continua, "Daca va vrea Domnul..." (Iacov 4.15)