Ca trec printr-o pasa proasta, nu ma pot ascunde. Este, din pacate, si urmarea "implementarii" citatului de mai sus in democratia noastra originala. Si spun aceasta contrar tuturor elucubratiilor cu care suntem manipulati, zilnic, de toti liderii, politici, sindicali samd si care ne asigura, prin ele, ca totul se va rezolva spre binele "boborului" (incepe sa-mi fie dor de vremurile alea, nu pentru ce aram ci pentru ce se rezolva, in favoarea nedreptatitilor).
Concret, dupa aproape trei saptamani de concediu (cautare disperata a unui loc de munca, si nu caut posturi de conducere, functionaresti sau bugetare cum fac unii care ... dar nu comentez, mai aproape de "sfaturile medicului"), ma vad nevoit sa abandonez lupta caci, daca nu se stie, in dulcea, eterna si fascinanta noastra patrie, in afara ca "multe silvae sunt" (pardon, au fost), restul este ... dezastru. Civic, economic, social, cel putin pentru cineva trecut de o anumita varsta, fara pile, cunostinte si relatii. Altfel, e "c-an sanul lui Avraam".
Asa stand lucrurile si pregatindu-ma sa infrunt, iar si din nou, congelatorul in care urmeaza sa-mi petrec cele 24 ore de tura, ma gandesc cat voi reusi sa supravietuiesc conditiilor inumane care ma obliga sa raman acolo caci, nu-i asa, nu exista "paine fara munca".
Si asa, am ajuns sa gandesc ca poetul:
"Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde.
Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde -
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
Un regat pentru-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă
Cu himere!... Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta,
În pod miaună motanii - la curcani vânătă-i creasta
Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.
Uh! ce frig... îmi văd suflarea, - şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă,
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un şoarec, Doamne, - măcar totuşi are blană.
Mi-aş mânca cărţile mele - nici că mi-ar păsa de ger...
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n perete şi nevasta - o icoană.
Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!
Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele
Nici că au ce să mai sugă. - Într-un roi mai de un stânjen
Au ieşit la promenadă - ce petrecere gentilă!
Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;
Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte?
Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.
Bruh! mi-i frig. - Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură - am să-l prind - ba las', săracul!
Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,
Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "ins!" la ce să-l purec?
Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. - Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,
Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane!
Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna?
Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?
De-ar fi-n lume numai mâţe - tot poet aş fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,
Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.
Filosof de-aş fi - simţirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan.
Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care
După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,
Aş striga: o, motănime! motănime! Vai... Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri - liliecii?
Anathema sit! - Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, motani fără de suflet! - La zgâriet el v-a dat gheară
Şi la tors v-a dat musteţe - vreţi să-l pipăiţi cu laba?
Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!
Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat.
De-aş putea să dorm încaltea. - Somn, a gândului odină,
O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,
Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - sărăcie!
1872, 1 decembrie " (http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/e/mihai-eminescu/cugetarile-sarmanului-dionis)
Cert este ca simt, cu adevarat, ca nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu