Pentru minte, inima si ...

Vasile Alecsandri – Deşteptarea României

(http://blog.romandria.ro/vasile-alecsandri-desteptarea-romaniei)

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemișcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumei deșteptare,
          Ca o lungă salutare
          Cătr-un falnic viitor?

Nu simţiţi inima voastră că tresare și se bate?
Nu simţiţi în peptul vostru un dor sfânt și românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
          Ce pătrunde și răzbate
          Orice suflet omenesc?

Iată! lumea se deșteaptă din adânca-i letargie!
Ea pășește cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
          Sculaţi toţi cu bărbăţie,
          Ziua vieţei a sosit!

Libertatea-n faţa lumei a aprins un mândru soare,
Ș-acum neamurile toate cătră dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
          Se cerc vesel ca să zboare
          Cătră soarele ceresc!

Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrăţire,
          La obșteasca fericire,
          La obștescul viitor?

Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a perit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
          Și la caru-i de trufie
          Să ne-njuge ea pe noi?

Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
          Pe câmpia românească
          Cete mândre de români!

Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Moina, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
          Şi de-acum pe vecinicie
          Cu toţi mânile vă daţi!

Hai, copii de-același sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede… Pentru-a Patriei iubire,
          Pentru-a mamei desrobire
          Viaţa noastră să jertfim!

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea renviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
          Pentru patria sa moare,
          Nemurire moștenind.

Nu cele aparute pe diferitele canale media m-au dus spre poezia de mai sus, nici realitatea cruda care ne ingroapa, incetul cu incetul, caci "c-o moarte toti suntem datori" ci constatarea nepartinitoare dar, din pacate, dureroasa ca pierdem, incetul cu incetul, esenta existentei noastre in acest spatiu.

Din aceasta cauza astazi las doar versurile de mai sus sa trezeasca ceea ce este normal sa trezeasca, indiferent pe ce meridiane ar aparea ele, impreuna cu un indemn care, constant, ma urmareste si nu vreau sa-l omit:

"24. De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, si le face il voi asemana cu un om cu judecata care si-a zidit casa pe stanca.

25. A dat ploaia, au venit suvoaiele, au suflat vanturile si au batut in casa aceea, dar ea nu s-a prabusit, pentru ca avea temelia zidita pe stanca.

26. Insa oricine aude aceste cuvinte ale Mele, si nu le face, va fi asemanat cu un om nechibzuit care si-a zidit casa pe nisip.

27. A dat ploaia, au venit suvoaiele, au suflat vanturile si au izbit in casa aceea; ea s-a prabusit, si prabusirea i-a fost mare." (http://www.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/matei/7/)